Ochiul magic, Lifeboat, intre coperte, Liniști

Un obiectiv mare cât vârsta mea – trimestrul IV

Aproape, foarte aproape de final. Mi-au mai rămas de citit în ultimul trimestru trei dintre cele 50 de cărți. M-aș putea opri, dar nu mi-ar folosi la nimic, mai ales că am deviat destul de mult de la lista inițială.

Până la următorul articol, când voi face un rezumat complet al lecturilor din acest an, iată cu ce voi încheia 2017:

Ficțiune

Melina Marchetta (48): Salvând-o pe Francesca, 248 pagini

Există cărți pe care le citești de dragul autorului, altele pentru că sunt la modă ori au recenzii bune și unele, puține, pe care le cumperi și le citești de dragul traducătorului. În cazul de față, acesta a fost motivul: îl ador pe Cristi Ionescu și, dacă nu ar fi tradus el cartea, nu aș fi citit-o în veci.

Francesca este o adolescentă a cărei mamă suferă de depresie. Înainte de manifestarea bolii, relația mamă-fiică a fost una strânsă, motiv pentru care suferința mamei lasă urme adânci în viața de familie. Ca orice adolescent, Francesca încearcă să se adapteze noii situații cum poate: uneori prin fugă, alteori atacându-și verbal tatăl, dar protejându-și permanent fratele mai mic.

Pe măsură ce citeam cartea, mi-l imaginam pe Ionescu plimbându-se prin casă, certându-se cu personajele, căutând termeni prin dicționare și încercând să găsească cea mai bună expresie care să redea cât mai fidel ce simte, nu doar ce spune un personaj.

Pe de altă parte, mă tot gândeam cât de greu este să fii adolescent în ziua de azi, să reziști presiunii colegilor, să te lupți cu propriile temeri în timp ce încerci să îi încurajezi și să-i ajuți pe alții, în cazul de față pe propria mamă. Chiar e complicat.

* * * * *

Jonathan Safran Foer (49): Iată-mă, 648 pagini

Am citit în prima parte a anului Evreii și cuvintele, o carte scrisă de Amos Oz împreună cu fiica sa. M-a ajutat enorm în a înțelege textul lui Safran Foer, pe care nu l-am digerat prea ușor.

Iată-mă (Here I am) este plină de înțelesuri și subînțelesuri, de implicații culturale greu de pătruns fără o expunere consistentă la mediul și cultura din Israel, de elemente care influențează atât lectura, cât și interacțiunea cu istoria și cultura evreilor.

Scrierea lui Foer este invazivă. El ia bucată cu bucată fiecare tip de relație (părinte-copil, frate-frate, tată-fiu, soț-soție, adult-minor, amant-iubită, ateu-credincios, rabin-enoriaș, viu-mort, evreu care trăiește în Israel versus cel din diaspora, real-virtual) și o întoarce pe toate părțile. O disecă la microscop și o analizează din unghiuri și ipoteze pe care occidentalul relaxat și rupt de istorie nu și le-ar imagina.

Este posibil ca unele aspecte surprinse de Safran Foer să fie influențate de viața personală – la fel ca Sam, și autorul are doi frați; mariajul său a trecut printr-o ruptură, ca cel al lui Jacob, personajul din carte.

E o lectură grea pentru că îl trimite pe cititor la alte cărți, inclusiv de istorie și religie, și pentru că îl obligă să-și facă o auto-evaluare onestă a propriei vieți și a relației cu cei din jur.

* * * * *

Gabriel Gafița (52): Zahăr și miere, 296 pagini

Un volum de proză scurtă prezentat ca ficțiune, dar inspirat din rutina activității diplomatice. Interesante toate poveștile, mai ales pentru cineva care a interacționat cu diplomații români fie din postura de jurnalist, fie din cea de partener onusian.

Orice s-ar spune despre Gafița, activitatea sa în cadrul Ministerului de Externe este o amprentă bună pentru un scriitor care vrea să convingă un public neobișnuit cu practicile mai mult sau mai puțin diplomatice din spațiile românește de pe teritoriile străine. Până la urmă, diplomat sau nu, odată ce ai intrat într-o ambasadă a României ești acasă, înconjurat de românii tăi, buni și ca oameni, și ca profesioniști, ori hârburi ascunse prin cotloanele lumii ca să nu dea nimeni de ele.

Uimitoare mi s-a părut nuvela care dă titlul volumului. Sugar and Honey este cea mai acoperitoare dintre toate în ceea ce privește relațiile dintre generațiile diferite de diplomați trimiși la post, modul în care se fac numirile, excursiile unor personaje dubioase, comportamentele și pretențiile acestora de la personalul diplomatic, legăturile cu centrala și cu mediul politic de acasă, dar și relația cu personalul local.

Lectura nu este solicitantă și poate fi chiar plăcută pentru cineva care nu recunoaște sâmburii amari ai adevărului strecurați printre feliile narative.

* * * * *

David Grossman (55): Un cal intră într-un bar, 200 pagini

Ai spune că cel mai ușor lucru de pe pământ este să faci standup comedy. Sigur, mulți așa își imaginează. Poate de-asta calitatea unor spectacole de acest gen este atât de slabă, iar atmosfera din sală este de prea multe ori una, eufemistic evaluată, tristă.

Ca să poți face o mulțime să râdă ai nevoie de curaj, pregătire, charismă, o doză considerabilă de auto-ironie și de un public deschis. Calul, papagalul, arabul sau melcul – câteva dintre personajele care apar în puținele glume din carte – te pot ajuta, dar nu te poți baza exclusiv pe ele, mai ales dacă în sală sunt prezenți oameni care te cunosc. Sau dacă cititorul este atent la tot decorul (vezi contextul) redat de autor.

Actorul din cartea lui Grossman nu are cea mai bună zi din viața lui, iar povestitorul – prietenul-invitat să asiste la spectacol – își găsește cu greu rolul în peisaj.

Combinația tuturor acestor factori fac din carte un text relativ greu de digerat. E posibil ca nuanțele culturale să nu fi fost nici ele bine surprinse de traducere, deși cele câteva recenzii pe care le-am citit spuneau cam același lucru: Un cal nu e deloc amuzantă.

Ca notă personală, acesta este unul dintre cele mai subțiri volume citite în acest an, fapt care m-a convins, o dată în plus, că grosimea unei cărți nu înseamnă neapărat că textul curge lin și că poți termina lectura în două zile.

* * * * *

John Kennedy Toole (56): Conjurația imbecililor, 432 pagini

Multă lume a spus că e o carte amuzantă. Sigur, majoritatea are mereu dreptate. Mie, însă, povestea mi s-a părut tristă tocmai din perspectiva înmulțirii unor personaje precum Ignatius Reilly.

Tânărul Ignatius, cu o genialitate de sorginte restrâns de locală și deosebit de auto-intitulată, trăiește împreună cu mama lui. Este un tip supra-ponderal care ține mult la tabieturile sale, mai ales dacă acestea nu îi solicită în vreun fel sistemul locomotor. Are o relația complicată cu munca, iar munca are o relație neîmpărtășită cu el. Scrie mult, pe tot soiul de bucăți de hârtie, cele mai multe texte fiind note și scrisori în care redă experiențe la fel de triste ca el. Este atras de anarhie și deloc dispus la concesii atunci când mama lui simte nevoia să se bucure de viață.

Și pentru că tot spuneam că mi se pare tristă cartea, suplimentul de amărăciune vine și din faptul că situațiile descrise au fost cel mai probabil influențate de relația autorului cu propria mamă. Toole a trăit și el în casa mamei, o persoană cu un comportament abuziv. Tânărul Toole s-a sinucis la 31 de ani (în 1961), iar mama lui a fost cea care s-a zbătut ca volumul, unicul volum al lui Toole, să fie publicat postum.

Cartea a câștigat premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1981.

* * * * *

Igor Bergler (57): Biblia pierdută, 624 pagini

Dacă v-au plăcut cărțile lui Dan Brown (transpuse cinematografic cu Tom Hanks în rolul principal), colecția Millennium a genialului Stieg Larson (și aceasta ecranizată) sau filmul Minority Report, dacă sunteți fan al lui Vlad Țepeș sau dacă multele cărți polițiste scrise de Haralamb Zincă și Theodor Constantin au însemnat ceva în viața voastră, Biblia lui Bergler o să vi se lipească de degete.

Probabil că, dacă s-ar fi născut în altă țară, Bergler ar fi fost milionar. Editurile și casele de producție s-ar fi bătut pe el, iar volumele lui nu ar mai fi intrat la categoria “una dintre cele mai vândute cărți”, ci ar fi fost, mai mult ca sigur, “cea mai vândută carte a anului”. Așa, însă, autorul se mândrește cu zecile de mii de exemplare vândute pe piața locală. E drept, un record greu de egalat într-o țară în care să dai 55 de lei pe o carte este încă un lux.

Chiar dacă numele său (Igor Bergler) nu sună deloc neaoș, autorul este român, născut la Timișoara, absolvent al unei facultăți de regie film, cu studii în producții de televiziune, specializat în marketing politic și având un doctorat în campanii electorale. Spune despre el că este însetat de cunoaștere, motiv pentru care se și plictisește relativ repede.

Revenind la Biblie, este o carte foarte bine scrisă, dar și foarte densă. Structurată în peste 130 de capitole scurte (2-15 pagini) și cu o bună alternanță a planurilor paralele, cartea conține atât pasaje de o ironie crudă (vezi aluzia mușcătoare la vânătorile de mistreți ale lui Ion Țiriac), cât și idei în care cititorul este confruntat cu realitatea dureroasă percepută din ce în ce mai distorsionat (vezi așa-zișii prieteni din social media, aka singurătatea în grup).

Biblia pierdută este o istorie pe repede înainte, din care ieși pentru a verifica existența unor fapte reale (de exemplu prăbușirea clădirii din Cologne, Germania, din cauza săpăturilor la metrou) și pe care o trăiești pe propria piele (vezi WikiLeaks sau Panama Papers).

* * * * *

Non-ficțiune

Andrei Pleșu (50): Despre frumusețea uitată a vieții, 384 pagini

Deși este o carte voluminoasă, este ușor de citit pe drum – în metrou, autobuz, tren sau avion – datorită lungimii adecvate a eseurilor.

Pleșu este el însuși, nealterat, profund și erudit. Știe să apese pe butoane și să sădească semințe de introspecție.

Poate că e chiar indicat să citești câte un eseu și să lași timpul să treacă între două texte. Așa ai timp să savurezi, nu doar să guști din calitatea vorbelor sale.

* * * * *

Francois Begaudeau (51): În clasă, 274 pagini

M-am apucat de citit cartea după ce am participat la un eveniment al celor de la Teach for Romania. Organizată în Aula Magna a Facultății de Drept din București, conferința respectivă m-a făcut să mă uit la dascăli și la elevi cu alți ochi. Comunitățile sărace sunt așa cum sunt nu din vina lor, ci din vina noastră, a tuturor, iar prezența profesorilor și eforturile depuse de niște wonder people care trebuie să-i convingă pe copii să vină la școală, iar apoi să obțină și rezultate poate face uneori diferența între închisoare și un trai decent.

Viața unui profesor într-o școală în care elevii sunt un amestec eterogen de culturi, rase și categorii sociale nu este tocmai ușoară, iar meritul lui Begaudeau este că are o scriitură foarte vizuală. Textul este, în mare parte, autobiografic, iar cititul – chiar dacă îți limitează bucuria lecturii – te transpune miraculos în atmosfera respectivă, în ritmul cotidian, în doza de frustrare resimțită de cei care sunt obligați să tempereze niște tineri în care fierb, deopotrivă, hormonii și dezinteresul.

Cartea a fost ecranizată în 2008, rolul profesorului fiind jucat chiar de autor (metascorul pe IMDB este 92).

* * * * *

Daron Acemoglu (53), James Robinson: De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, 528 pagini

De ce au ajuns Statele Unite și Marea Britanie acolo unde sunt? De ce Turcia, România sau Albania ocupă cele mai joase locuri în topurile mondiale? Pentru că acolo le ridică ori le coboară, după caz, liderii lor. Ei fac ca statul să fie unul extractiv sau incluziv, ei decid dacă apelează sau nu la distrugerea creatoare, ei apasă butoanele investițiilor, evoluției și revoluției.

Acemoglu, care este profesor universitar, își ia cititorul de mână și îl poartă atât prin istorie, cât și prin economie, ajutându-l să pună lucrurile în context și să vadă în perspectivă. Concluziile sunt ale cititorului, dar cât de frumos este acesta ghidat spre ele de autor!

Este o carte care ar trebui predată și trecută pe lista lecturilor obligatorii la multe specialități, nu mai zic de facultăți; care ar trebui citită de orice politician, vechi sau nou, reformat sau deformat; care ar trebui conspectată de activiști și de antreprenori, dar și de liceenii care se apropie de vârsta primului vot.

* * * * *

J.R. Moehringer (54): Sutton, 464 pagini

Deși nu este o carte despre scris, Sutton este un manual de jurnalism narativ care i-a oferit unei persoane obsedate de structuri literare, cum am devenit în ultima perioadă, exact ce-și dorea: o idee.

Chiar dacă nu este o carte despre cărți, personajul principal, Sutton, este un erudit autodidact care își caută și își găsește propria salvare în cărți.

O carte e singura scăpare din această lume căzută. În afară de moarte.

Dar cine este Sutton? Pe numele său complet Willie Sutton, a fost considerat cel mai mare hoț de bănci din America. Și-a început activitatea la finele anilor 1920, în miezul unei crizei financiare, iar în cei peste treizeci de ani de activitate a lucrat curat, fără să tragă un singur glonț. Este primul hoț care a folosit recuzita și chiar i se pusese porecla Actorul. A fost arestat, a și evadat de câteva ori, pentru ca în 1952 să fie eliberat definitiv. A murit în 1980, la vârsta de 79 de ani.

Toate astea sunt abureli, puștiule. Nu-mi vine în minte nimic care să mintă mai mult decât o fotografie. De fapt, orice fotografie e o minciună murdară și puturoasă, pentru că e un moment oprit în loc – și timpul nu poate fi oprit în loc.

Moehringer l-a comparat cu Robin Hood, văzând mereu în cei care vorbeau despre Sutton o doză mare de admirație. Mi s-a părut interesant să descopăr că între Sutton și Moehringer există o asemănare: amândoi au urât băncile. Cu toate acestea, ca orice  jurnalist care se respectă (a câștigat premiul Pulitzer în anul 2000), Moehringer și-a documentat cartea la sânge, parcurgând dosarele FBI și ale poliției, citind ziarele vremii și memoriile lui Sutton.

Asta-i partea bună la hoți. Nu există invidie profesională. Dacă un hoț citește despre alt hoț că a furat milioane, se bucură pentru individ. Hoții se susțin între ei.

Cartea este o ficțiune istorică, autorul afirmând că scriitorii se pot apropia de detaliile istorice pe care nu le cunosc sau nu le pot descoperi apelând la imaginație.

You Might Also Like

Leave a Reply