intre coperte, Lifeboat, Liniști, Ochiul magic, Sustenabilitate

Ce am citit în anul 2018. Trimestrul II

Tom Hanks: Caractere atipice, 448 pagini

Tom Hanks este colecționar de mașini de scris și deține, estimează el, peste 250 de bucăți, 90 la sută din ele fiind în perfectă stare de funcționare. Pasiunea l-a determinat să producă un documentar intitulat California Typewriter, care are în prim plan o serie de artiști și scriitori care, în epoca laptopurilor de mare performanță, continuă să folosească mașini de scris.

Volumul de debut al lui Tom Hanks, Caractere atipice, are drept fir călăuzitor mașina de scris. Fiecare nuvelă este prefațată de câte o fotografie a unei astfel de mașini, cel mai probabil din colecția autorului.

Poate că cele 17 povestiri nu sunt capodopere literare. Unele sunt plictisitoare (părerea mea!), altele sunt interesante (idem!) fie din perspectiva vizualului (Hanks este, totuși, actor și regizor), fie din cea a structurii (scriitorul Tom Hanks se joacă în acest volum cu structurile literare și cu fonturile, dând dovadă de mare versatilitate). Favoritele mele sunt Acestea sunt cugetările inimii mele, respectiv Du-te să-l vezi pe Costas și sper ca fragmentele de mai jos să vă convingă să le citiți:

Acestea sunt cugetările inimii mele

Mașina de scris de un verde ca spuma mării a fost așezată pe măsuța din bucătărie, cu un teanc de hârtie lângă ea. Și-a preparat două felii de pâine prăjită cu avocado și a tăiat o pară în felii. Asta era masa ei de seară. A pornit iTunes pe telefon și a apăsat PLAY. A pus telefonul într-o cană goală de cafea pentru a amplifica sunetul, lăsând-o pe Joni să-și cânte piesele vechi, iar pe Adele, pe cele noi, în timp ce ea mânca.

Și-a șters firimiturile de pe mâini și, în cele din urmă, emoționată că era în posesia uneia dintre cele mai luxoase mașini de scris care coborâseră vreodată din Alpi, a rulat două foi în mașină și a început să scrie.

Du-te să-l vezi pe Costas

New York, New York este un oraș ușor de învățat. Are forma palmei. Bulevardele numerotate sunt lungi și se întind de la vârfurile degetelor spre încheietura mâinii. Străzile numerotate se întind de-a curmezișul palmei. Broadway e linia vieții și se arcuiește pe surafața din jur. Cele două degete mijlocii sunt Central Park.

După ce am terminat de citit cartea, am început să caut informații despre Hanks și pasiunea lui. Timp de câteva ore m-am amuzat citind pangrame în engleză, ba chiar am descoperit că există forumuri pe care oamenii se întrec în a compune pangrame în limba română (ca de exemplu: Cosașul se azvârli hipnotic în mrejele bălții fumegânde. Ori: Vulpoiul jucăuș înhață masa din fața câinelui zgribulit.)

 

Keith Devlin: Finding Fibonacci. The Quest To Rediscover the Forgotten Mathematical Genius Who Change the World, 256 pagini

Marea majoritate a celor care se duc în Pisa se fotografiază cu turnul înclinat, însă puțini sunt cei care știu că acesta a fost construit pe vremea când Leonardo Fibonacci era copil.

La începutul secolului XX, autoritățile din Pisa și-au dat seama că în orașul lor s-a născut un tip fără contribuția căruia matematica ar fi fost complet diferită, așa că s-au gândit să-i ridice o statuie. Între anii 1926-1946, monumentul a avut locul lui special în centrul orașului, apoi a zăcut ascuns până în 1966, când a fost amplasat într-un cimitir, unde a început să primească onorul zilnic al tuturor păsărilor mai mult sau mai puțin cântătoare.

 

Liber abaci, cartea de căpătâi a matematicii moderne, a renăscut la 800 de ani distanță de momentul scrierii sale. Autorul, Leonardo Pisano, cunoscut astăzi sub un nume scornit (Fibonacci), a călătorit în Franța, Italia, Siria, Egipt și Grecia, s-a documentat ani de zile și a pus laolaltă modelele indo-arab și greco-roman de scriere și de calcul matematic.

Așa s-a născut prima carte de profil, publicată în latină în 1202. Douăzeci și ceva de ani mai târziu apărea ediția a doua, cea care a stat la baza primei traduceri într-o limbă de circulație mondială: engleza.

Traducătorul, Laurence Sigler, și el matematician, și-a dedicat ultimii ani de viață acestui demers. A murit de cancer în 1997, iar munca lui a fost continuată de soție, Judith Sigler (născută în 1946 în Budapesta), care a trebuit să învețe latina pentru a termina editarea cărții. Mai mult, pentru că editura cu care soțul ei bătuse palma amâna nejustificat publicarea, Judith a ascuns moartea soțului ei, preluându-i contul de email și continuând negocierile în numele și cu numele lui.

După ani de zile, Judith a ajuns la o altă editură, dar traducerea (salvată pe floppy disc) nu a putut fi recuperată integral din cauza tehnologiei, care între timp a evoluat. Pentru ca suspansul să fie maxim, în poveste apare și un hacker, a cărui identitate este protejată.

Finding Fibonacci nu este o carte de matematică, ci una de istorie. După cum spune autorul:

Paginile pe care le aveți în mână spun povestea a cinci oameni al căror efort colectiv a urmărit ca Fibonacci să aibă un loc pe drept câștigat în istoria ideilor omenirii.

În ianuarie 2003, la câteva luni după apariția traducerii Liber abaci, în curtea Facultății de matematică a Universității Bucknell a apărut o colonie de iepuri: în prima zi unul, în a doua zi încă unul, apoi 3, 5, 8, 13, 21… Ca în șirul lui Fibonacci.

Notă: în traducerea lui Sigler, titlul este scris Liber abaci, față de Liber abbaci cum apare în titlul original al cărții.

 

Helen Czerski: Storm in a Teacup. The Physics of Everyday Life, 288 pagini

Czerski spune despre ea că este în primul rând fizician, apoi oceanograf, prezentator (colaborează cu BBC), scriitor și om pasionat de bule. Nu, nu vă gândiți la bulele din șampanie sau prosecco; femeia asta se scufundă în oceane ca să vadă ce face termodinamica cu bulele. Are un doctorat în fizica explozibililor experimentali obținut la Universitatea Cambridge. A studiat oceanografia în SUA, la San Diego, după care s-a întors în țara natală, Marea Britanie, ca să cerceteze gazele și bulele cu accent britanic.

Doamne, ce economie ar fi făcut mama dacă profa mea de fizică mi-ar fi explicat de ce un T. Rex nu se poate învârti la fel ca un patinator pe gheață, de ce dansează stafidele puse în sticla de apă tonică și de ce, în medie, aș obține 1,5 milioane de nanodiamante pe secundă de fiecare dată când aprind o lumânare! Câte lucruri mi-aș fi putut cumpăra din banii dați pe meditațiile la fizică. Cât de frumoasă ar fi școala cu manuale scrise de asemenea oameni.

Furtună într-un pahar cu apă (așa cred că va fi tradus titlul, volumul urmând să apară la Editura Trei) este una dintre acele cărți pe care le citești cu zâmbetul pe buze. Indiferent dacă îți mai aduci aminte sau nu de legile fizicii (mecanică, termodinamică), dacă materia te-a atras sau nu în școală sau dacă înțelegi ceva din noile manuale de fizică, Storm in a Teacup este încântător de efervescentă.

“Îmi place la bule că știi mereu unde să le cauți: la suprafață. Fie sunt în ascensiune, strecurându-se printre peștii din acvariu sau printre oamenii din piscină, fie îngrămădindu-se, fiecare încercând să iasă prima din bere ori din șampanie.” Sau din cappucino, i-am răspuns în gând, amestecând în ceașca de cafea.

 

You Might Also Like

Leave a Reply