Linişti şi nelinişti

La începutul acestui an am citit un articol pe Harvard Business Review în care Neil Pasricha, fost manager în cadrul Walmart și actualul director al The Institute of Global Happiness, explica cum a reușit el să citească cincizeci de cărți într-un singur an.

Numărul mi s-a părut interesant în primul rând pentru că era ușor distopic: anul are cincizeci și două de săptămâni, iar cele paisprezece zile lipsă ar putea reprezenta săptămânile de vacanță, adică exact perioada în care oamenii muncii ar avea mai mult timp pentru lectură. În al doilea rând, pentru că anul acesta împlinesc cincizeci de ani, mi s-a părut cool să îmi asum un astfel de obiectiv. Așa că am purces la drum.

Primul sfat al lui Pasricha pe care l-am urmat a fost de a-mi face publică inițiativa. Am considerat că, în felul acesta, mă voi auto-responsabiliza. Apoi, cu ajutorul cunoscuților și al prietenilor mi-am revizuit lista de titluri, fără a renunța la ideea de a păstra un echilibru între ficțiune și non-ficțiune, între clasic și modern, între autori noi și scriitori cunoscuți, care îmi plac și pe care îi citesc cu plăcere.

În primele trei luni ale anului am citit, în total, cincisprezece cărți. Lista completă este aici sau pe Goodreads, dar, pentru că tindea să devină incomod de lungă pentru cititorii blogului meu, am decis să o împart în patru. Fiecare trimestru va avea postarea lui.

Mai jos găsiți ce-am terminat de citit ori ce vreau să citesc în trimestrul II.

* * * * *

Autobiografie

Virginie Despentes, Teoria King Kong, 184 pagini

Este un eseu autobiografic deosebit de brutal, care acoperă trei teme principale: violul, prostituția și pornografia.

Pe când era adolescentă, Virginie Despentes a fost ea însăși victima unui viol în grup, apoi s-a prostituat, iar cartea este un soi de terapie post-traumatică, lucru recunoscut, de altfel, chiar în text.

Tonul este pe cât de vulgar, pe atât de sincer. Din fiecare pagină răzbate o furie anti-masculină greu de digerat. Stilul intră în categoria trash, deși Despentes preferă să-l numească punk rock. Din punctul meu de vedere, cartea este un manifest pro-egalitate. Dincolo de virulența la adresa bărbaților, care poate fi înțeleasă sau nu, care poate fi acceptată ori ba, autoarea nu vrea decât să fie tratată la fel ca sexul tare. Fără menajamente, fără falsă pudoare, fără tratament preferențial.

(…) în cele din urmă, nu noi suntem cele mai terorizate, nici cele mai dezarmate, nu nouă ni se pun cele mai multe obstacole. Sexul rezistenței, al curajului, al tenacității a fost întotdeauna al nostru. Dar nu fiindcă asta ar fi fost cumva alegea noastră.

Volumul include la finalul său un interviu pe care autoarea l-a acordat revistei Playboy România și pe care vă recomand să-l citiți înainte de a cumpăra cartea. Dacă vă convinge, merită și timpul, și banii. Dacă nu, căutați altă carte.

Vreau să obțin mai mult decât ce mi-a fost făgăduit din start. Nu vreau să mi se pună pumnul în gură. Nu vreau să mi se explice ce lucruri pot face. Nu vreau să-mi ciopârțesc carnea ca să-mi fac pieptul mai mare. Nu vreau să am un corp de fetișcană trasă prin inel când mă apropii de patruzeci de ani. Nu vreau să ocolesc conflictele doar ca să nu-mi dezvălui forța, riscând astfel să-mi pierd feminitatea.

Biografie

Chas Newkey-Burden: Adele. Biografia, 240 pagini

Una dintre dorințele mele de anul trecut a fost să merg la un concert de-al ei. Nu am apucat, iar șansele ca să ajung măcar anul acesta sunt inexistente pentru că toate concertele Adelei sunt în continuare sold out. Poate, totuși, într-o zi…

Pe pagina personală, artista spune despre ea însăși:

Pe când aveam șapte ani, îmi doream să am opt. Când am împlinit opt ani, mi-aș fi dorit să am doisprezece, iar când am împlinit doisprezece visam să am optsprezece. Apoi am încetat să-mi tot doresc să fiu mai în vârstă. Acum doar bifez anii, îi văd cum trec unul câte unul, simțind că mi-am petrecut toată viața așteptând ceva: ba să fiu mai în vîrstă, ba să fiu în altă parte, așteptând amintiri și-apoi uitări.

Adele (Laurie Blue Adkins) este un personaj complicat. E o rebelă talentată care s-a lansat în spațiul virtual și care continuă să vândă milioane de albume pe platformele digitale (iTunes, Amazon și Google Play). Nu este deloc interesată de fizicul ei complet diferit de tot ceea ce vedem la multe dive îmbunătățite plastic și chimic. Bea vin roșu până la limita dependenței și fumează suficient cât să-și altereze sănătatea corzilor vocale. Știe ce vrea și mai ales ce nu vrea de la muzică, de la carieră și de la viață. E o fetișcană care s-a născut și a trăit în condiții modeste, crescută de o mamă extrem de grijulie. E o artistă care și-a pus suferința pe note în două albume cu evoluții fulminante (19 și 21, reprezentând vârsta artistei în momentul lansării). Este un sinonim al emoției.

Absolventă a unei școli care se mândrește cu nume grele ale industriei muzicale britanice, Adele a făcut cunoștință de mică cu aviditatea jurnaliștilor de a se băga în viața ei, inclusiv de a-i toca și scoate declarațiile din context. S-a gândit de două ori la suicid, și-a înecat teama de public în sticle de vin și a fost de două ori la un pas de a-și pierde vocea (a avut o pauză vocală completă de nouă zile, după care a trecut printr-o operație din cauza unei hemoragii). Într-o emisiunea live a făcut declarații aproape șocante despre taxele pe care le are de plătit la stat pentru servicii publice de care nu beneficiază (transport și sănătate, printre altele) în condițiile în care averea ei a urcat și tot urcat până la 125 de milioane de lire sterline. Adele are în continuare atacuri de panică, motiv pentru care turneele internaționale sunt o corvoadă. Este căsătorită din 2016 cu Simon Konecki, fost broker la Lehman Brothers și actual director în cadrul Icap, un colos care învârte bani în întreaga lume (inclusiv în România), cu care are un băiețel, Angelo.

Multe dintre informațiile de mai sus pot fi găsite în carte, pe altele le-am cules de pe net pentru că volumul în sine pare mai mult o colecție de citate preluate din presă și de pe tot felul de platforme decât o biografie muncită și scrisă așa cum se cuvine. Mai mult, cartea e plină de atât de multe greșeli încât mi-e teamă că, la cât pare de riguroasă cu ea însăși, Adele ar retrage-o imediat de pe piață.

Ficțiune

Eugen Ovidiu Chirovici: Cartea oglinzilor, 307 pagini

S-a făcut multă vâlvă despre acest volum: ba că textul ar fi unul extraordinar, ba că a spart tiparele de vânzare de carte din România, ba că a luat cu asalt piața internațională de profil, ori că este nici mai mult, nici mai puțin decât un fenomen editorial. Internetul abundă în calificative de acest gen. Am căzut în capcana marketingului și am cumpărat cartea.

Nu pot spune că decizia a fost una proastă; de plăcut, mi-a plăcut. Textul curge frumos, iar ca roman polițist este clar peste medie. Suferă un pic la capitolul suspans, ritmul este mult mai lent decât cel folosit de alți scriitori de profil, dar e ok-ish. Acțiunea pornește de la dispariția unui manuscris și, așa cum am aflat deja din cartea Gabriellei Zevin (vezi mai sus), dacă la începutul unei cărți dispare un obiect, acesta sigur apare spre finalul ei. Personajele principale sunt toate de sex masculin, femeile au în general roluri de suport al firului narativ. Rețeta de succes – capitole scurte, poveste spusă la persoane întâi – este folosită și în cazul de față. Pe scurt, este o carte pe care o citești ușor și cu plăcere.

Pasajul meu preferat este:

Uneori, cei plecați dintre noi sunt mai puternici decât atunci când trăiau. Amintirea lor, sau ceea ce doar credem că ne amintim despre ei, ne obligă să încercăm să-i mulțumim într-un fel în care n-ar fi reușit să ne convingă să o facem atunci când erau vii.

Intrând în zona dezamăgirilor, prima este, firește, legată de marketing. Este prima carte despre care simt nevoia să verific o informație și habar nu aveam că e atât de simplu să afli cum sunt calculate vânzările. Ce-i drept, de când cu vestitele alternative facts și fake news, am început să pun la îndoială multe lucruri. Drept urmare, am descoperit că poți afla cum merg vânzările pe Amazon relativ simplu. Găsiți aici un instrument util. L-am folosit și eu și am descoperit că vânzările spectaculoase se traduc în câteva zeci în fiecare lună (format electronic și print). M-aș bucura dacă cititorii ar lua cu asalt librăriile. Aș fi mândră chiar. Ideea e că am încercat și cu Barnes & Noble. Situația e cam aceeași, deci ceva îmi scapă.

A doua și ultima dezamăgire este legată de traducere. Am căutat numele traducătorului pe toate copertele, nimic. Am căutat numele redactorului de carte (din cauza unor typos care, în cazul unui titlu cu vânzări atât de spectaculoase, nu ar trebuie să existe). Tot nimic. Iar dacă autorului – jurnalist atent la detalii, căruia i-am citit ani de zile editorialele din Curierul Național – îi sună bine formularea “Laura Westlake avea să țină o lectură” (pg. 255), atunci recunosc că am eu o problemă.

* * * * *

Douglas Kennedy: Tentația, 377 pagini

În sfârșit un volum în care povestea este spusă de un bărbat. Surpriză! Ajunsesem să cred că Douglas Kennedy scrie doar la persoana întâi feminin. Nu că nu o face bine, dimpotrivă, îi iese de fiecare dată, însă îmi doream un pic de echilibru între sexe.

Bărbatul (David) este, în cazul de față, scriitor. Scenarist, ca să fiu exactă, ba încă unul care trăiește și muncește în California, motiv pentru care începi să te prinzi cum merg lucrurile prin Hollywood, raiul sau iadul industriei de film filmului și televiziune de peste ocean. Political correctness? Iubire tranzacțională? Problema banilor și a înmulțirii lor? Traiul de lux? Toate sunt teme atinse și tratate după principiul balonului de săpun: îți oferă satisfacție când se formează, este admirat când își ia zborul, apoi puf! s-a dus. Ta-naaa.

După câteva cărți de-ale lui Kennedy citite într-un an, am început să mă uit mai puțin la subiectele alese de el și mai mult la firul narativ și la structură. Tipul este un povestitor uluitor, știe cum să te țină în mână, îți oferă tot ce-ți dorești la nivel de așteptări, poate scârțâie un pic la finaluri, dar marchează toate cele opt principii de bază ale scrierii narative pe care Kurt Vonnegut le consideră esențiale:

1. nu irosi timpul nimănui;
2. oferă-i cititorului cel puțin un personaj cu care să empatizeze;
3. asigură-te că fiecare personaj vrea / urmărește ceva;
4. folosește fiecare propoziție fie pentru a contura mai bine un personaj, fie pentru a da acțiunii continuitate;
5. mută începutul acțiunii cât mai spre finalul cărții (asta i-a ieșit cel mai bine lui Kennedy în Tentația);
6. fii nemilos cu personajul principal (săracul David, la câte chinuri e supus, cât pierde omul ăsta… aproape totul);
7. scrie astfel încât să faci fericită măcar o sigură persoană (ei, da, mă declar fericită);
8. oferă-i cititorului informație peste informație ca să înțeleagă perfect și ce, și de ce se întâmplă, și să mănânce pe pâine ultimele pagini.

Aminteam ceva mai sus de structura narativă: în Tentația, Kennedy urmărește fidel prima dintre structurile prezentate de Vonnegut în 2010. Urmăriți-l, este adorabil:

La capitolul citate preferate, iată-le pe cele reținute din Tentația:

(…) când în urma deciziilor proaste pe care le-am luat se întâmplă lucruri rele, ne place să dăm vina pe forțe exterioare, și pe mâna răuvoitoare a altora. Când, de fapt, singurii vinovați suntem noi.

Lucrul de care ne îndoim cel mai tare în viață este persoana care suntem.

Puteai să te zbați ani întregi ca să ajungi undeva. Dar, când în sfârșit ajungeai – când totul îți cădea în poală și obțineai ce îți doreșto cu atâta înfocare -, te întrebai: chiar ajunseseși undeva? Sau erai doar într-o haltă, în drum spre o destinație iluzorie? (…) Cum poți să ajungi la un punct terminus care nu există?

* * * * *

Camelia Cavadia: Măștile fricii, 240 pagini

Acesta a fost volumul care a încheiat prima jumătate a periplului meu literar din 2017. Cartea cu numărul 25 este cea de-a doua semnată de un autor român pe care o citesc în acest an (după Eugen Ovidiu Chirovici) și este o revelație.

Mitul “România nu mai are scriitori buni” s-a spulberat la fiecare pagină a Măștilor, autoarea nefăcând altceva decât să întărească faptul că ne putem îndrepta și atenția, și bugetele către literatura românească. Ca să fiu sinceră, nu știu cum de am avut norocul să o descopăr pe Camelia Cavadia – cred că m-a atras mai degrabă coperta -, dar îi mulțumesc că nu m-a lăsat să mă despart de ea mai mult de câteva ceasuri și că m-a ținut legată de Ema și de familia ei până la ultimul cuvânt.

Spre deosebire de Chirovici, Cavadia a ales ca subiect durerea, chinul indus sau impus, modul în care un copil terorizat de un părinte alcoolic se transformă într-un adult care se adaptează greu sau deloc la bunătate și iubire, fiind permanent suspicios și gata de luptă.

Este fascinant să vezi cum își construiește personajele, când anume, din ce perspectivă și în ce context, să descoperi că atribuie nume în special membrilor familiei, cei din afara celulei de confort fiind tratați în treacăt, ca umbre necesare, dar facultative.

Ce paralelă construiește între frate și soț, ambii protectivi, dar fiecare în felul lui: primul obsedat de control, celălalt oferind o libertate cu care Ema, personajul principal, nu este obișnuită, deci nu știe s-o prețuiască.

Am remarcat și câteva momente de-a dreptul electrice, în care simți la propriu fiori, curenți care-ți trec prin mușchi. Pasajele de acest gen sunt încărcate atât de emoții pozitive (întâlnirea cu antrenorul de înot, de exemplu), cât și de durere (legatul de calorifer te face să te ridici de pe scaun de furie).

La final, ajungi să te întrebi cum de reușește o femeie atât de frumoasă și aparent firavă precum Cavadia să descompună abuzurile și să le recompună cu atâta siguranță sau cum te transferă din starea de ură în cea de iertare.

Recunosc că autoarea m-a lăsat cu o serie de necunoscute (ce se va întâmpla cu David, va fi prins și pedepsit sau va fi absolvit de vină din motive medicale? Ce se întâmplă cu Sofia și cu mama Emei? Dar cu Victor? Ce fel de mamă a fost Ema și cum o va percepe Adam după citirea jurnalului?) și m-a obligat să recitesc unele pagini. Ceea ce nu e rău deloc, pentru că acum sunt curioasă și nerăbdătoare să-i citesc și cealaltă carte, Vina.

* * * * *

Camelia Cavadia: Vina, 320 pagini

Este prima carte scrisă de Cavadia, însă eu le-am luat în ordine inversă (vezi mai sus). Chiar și așa, evoluția autoarei este vizibilă și pot spune cu mâna pe inimă că va avea în mine un cititor constant.

Dacă în Măștile personajul principal este o femeie, în Vina este vorba despre un bărbat, Tomas H., scriitor, soț gelos, tată și alcoolic aflat în plină evoluție profesională. (Voila, alcoolul pare să joace un rol important și în acest caz.)

Vina este o spirală continuă, cu dublu sens, în care orice urcuș are un preț, iar coborâșul este inevitabil. Personajele, inclusiv cele secundare, sunt și de această dată bine construite, stările lor sunt conturate cu grijă, susținând ascensiunea și decăderea lui Tomas H.

Având în vedere că Vina este un debut literar, merită să spun că este unul curajos, inspirat, muncit, urmat de o confirmare (Măștile fricii). Fără a face vreo comparație între unul dintre planurile cărții (evoluția literară a lui Tomas H.) și traseul Cameliei Cavadia, este interesant să descoperi unghiul din care un autor român abordează procesul de creație, viața scriitorului în momentele sale de vulnerabilitate și succesul profesional.

Spuneam că am constatat evoluția autoarei de la un volum la altul: în cazul meu, clișeele relativ numeroase descoperite în Vina și dispariția acestora în Măștile au fost un indicator valid. Chiar dacă redactorul este același (Virginia Costeschi, traducătoarea Anului gîndirii magice de Joan Didion – vezi mai jos), inclusiv la nivel de erori (litere sau cuvinte lipsă) am simțit o atenție mai mare în Măștile.

Dincolo de aceste constatări puțin importante, Cavadia este o autoare care merită urmărită cu atât mai mult cu cât își ridică singură ștacheta.

* * * * *

Ioana Bradea: Înalt este numele tău, 96 pagini

Știți vorba aceea cu esențele tari care se țin în sticluțe mici? Cam așa e și cu romanul Ioanei Bradea: este o esență de carte. Este structurată în patru capitole în care abordările de limbaj (istoric, religios, jurnalistic), tehnică și stil sunt diferite, parfurmându-se reciproc și zugrâvind un moment din viața cetății așa cum este el resimțit, inclusiv  la nivel senzorial, de personaje, iar mai apoi de vizitatorul curios să descopere istoria locului.

Exercițiul autoarei este cel puțin interesant din perspectivă scriitoricească. Toate capitolele au exact același început (Într-o noapte) și același final. De fapt, final este impropriu spus, pentru că frazele de încheiere a capitolelor nu sunt închise, lăsând până și finalul-final deschis complet.

Pe de altă parte, nefiind un fan al frazelor lungi (150-220 de cuvinte mi se pare un pic exagerat), care mai sunt și brăzdate de idei, cu structuri complexe și uneori lipsite de ritm, nu pot să spun că lectura mi-a produs o mare exaltare.

Este posibil ca nici perioada în care am citit cartea să nu fi fost cea mai potrivită, motiv pentru care, dacă aș pleca la Bistrița, mi-aș lua cu mine volumul și l-aș reciti, capitol cu capitol, așezată pe câte-o bancă: în fața catedralei, în fața primăriei, într-un parc și într-un han.

* * * * *

Paul Beatty: Io contra Statelor Unite ale Americii, 378 pagini

Am încheiat primul semestru și cel de-al doilea trimestru al celor #50decărțicititeîn2017 cu volumul lui Paul Beatty, primul american câștigător al Man Booker Prize. Cei care doresc să afle mai multe despre premiu, carte și autor își pot satisface curiozitatea dând click aici.

Ce vreau eu să spun despre Io? Este o bijuterie de traducere pentru care botoșăneanul Bogdan Perdivară ar merita premiul industriei de profil, dacă în România ar exista așa ceva. Este genul de text care te face să iubești un autor și care te apropie de literatură. Este tipul de traducere muncită, vie, aromată, pișcătoare care te trimite în casa omului aflat în căutarea cuvintelor, a sinonimelor, expresiilor și înțelesurilor, a asocierilor și disocierilor pentru a-ți oferi ție, cititorul încrezător în ghidul mut și nevăzut, momente magice.

O satiră ca cea a lui Beatty nu putea fi atât de savuroasă și de ușor de pătruns dacă ar fi încăput pe mâinile Taniei Mochi, de exemplu (vă salut, doamnă, și vă urăsc în continuare pentru că l-ați masacrat pe Jeffrey Archer).

Rar mi-a fost dat să savurez paginile unei traduceri așa cum am făcut-o în compania textului buchisit de Perdivară. Cred că de la traducerea lui Cristian Ionescu (De veghe în lanul de secară) încoace nu am mai simțit o plăcere similară.

Dacă puținele poezii din carte au ritm și rimă, dacă viața copilului de culoare chinuit de un tată tulburat ucis până la urmă în plină stradă, și a bărbatului de culoare care nu poate scăpa de un sclav, și a cetățeanului de culoare care dă statul american în judecată vă par ușor de pătruns deși până acum ați crezut că Los Angeles este orașul luxului, al vedetelor de cinema și al huzurului, dacă toate expresiile din limba română care ar putea avea legătură cu personajul principal (listă neagră, zile negre, negru pe alb, umor negru, negru sub unghie, muncă la negru, comedie neagră) își găsesc locul rezervat în paginile acestei cărți, dacă citind vi se face o poftă nebună de scris, dacă simțiți că glumele pe care le faceți în perioada în care citiți cartea au mai multă substanță și gust (ori sare și piper), dacă sunteți întrebați, din cauza zâmbetului de pe buze, e chiar așa de bună cartea? ori e frumoasă, nu?, atunci îi datorați toate aceste clipe și trăiri lui Bogdan Perdivară.

Domnule, jos pălăria! De acum încolo, când voi alege cărți, o voi face și datorită numelui tău. Voi ști, astfel, că lectura respectivă va fi o experiență care mă va îmbogăți.

Non-ficțiune

Tim Flannery: Speranță în aer, 221 pagini

Pentru cei care nu au auzit până acum de el. Tim Flannery este biolog și a fost șeful Comisiei pentru Probleme de Mediu din Australia, agenție guvernamentală desființată în 2013 printr-o decizie a premierului liberal Tony Abbott. Grație unui efort civic impresionant (inclusiv de ordin financiar), agenția a renăscut, devenind Consiliul pentru Climă, organism independent al cărui rol este acela de a pune la dispoziția publicului informații corecte și bazate pe dovezi științifice. Cât de mulțumiți sunt oamenii de activitatea Consiliului? Conform raportului anual, ONG-ul a primit într-un singur an din donații private (în jur de zece mii de persoane) aproape 3 milioane de dolari australieni.

Revenind la carte, aceasta are trei secțiuni majore: efectele schimbărilor climatice, cauzele acestora și posibililele soluții salvatoare. Prima secțiune este un duș rece. Atât de rece, încât îți îngheață orice speranță că omenirea ar mai avea vreo șansă de supraviețuire.

Pierderile de gheață din Antarctica ajung la 160 mld tone anual, adică echivalentul a 2 cm de gheață de pe întreaga suprafață a continentului.
NASA confirmă că nimic nu mai poate opri topirea ghețarilor arctici, ceea ce ar putea conduce la creșterea nivelului mării cu 10 mm.
Din cauza spiralei lui Ekman, apele calde de la suprafața oceanelor sunt trase la fund, implicațiile nefiind explorate complet, însă ridicarea nivelului mării va fi o problemă mai gravă decât credem.

Dintr-o pură coincidență, exact în perioada în care citeam cartea, România a trecut printr-un val de frig (căderi importante de zăpadă, ger, vânt puternic). Acest fapt a determinat RADET să reia furnizarea de căldură în București după numai două săptămâni de la sistarea serviciului. Suprafețe întregi de culturi au fost afectate, livezile au avut și ele de suferit, vântul a îndoit stâlpii de electricitate de parcă ar fi fost niște scobitori, iar solariile micilor fermieri s-au prăbușit sub greutatea zăpezii.

Dacă cineva se mai îndoiește de faptul că va ajunge să simtă pe propria piele (și sănătate) efectele poluării, iată alte câteva exemple relativ recente:

Turneul de tenis Australian Open din 2014 a fost suspendat din cauza valului insuportabil de căldură (peste 41 de grade, patru zile la rând). Peste o mie de fani au avut nevoie de îngrijiri medicale din cauza stresului termic.
Vara anului 2003 a fost cea mai călduroasă vară din 1540, când s-au făcut primele înregistrări meteo. În Franța au murit 15.000 de bătrâni din cauza căldurii, un depozit frigorific de lângă Paris fiind transformat în morgă.
56.000 de ruși au murit în vara lui 2010 din cauza unui val de căldură.

Cea de-a doua secțiune a volumului vorbește despre dependența noastră de combustibilii fosili (petrol, gaz, cărbune) și abordează diferențele între ceea ce predică unele corporații și argumentele științifice. Vă invit să dați click aici pentru a parcurge un document de sinteză elaborat de IPCC (organismul interguvernamental pentru schimbări climatice al Națiunilor Unite). Din document rezultă că nivelul concentrațiilor de CO2, metan și oxizi de azot din atmosferă a atins valori fără precedent în ultimii 800.000 de ani.

Ce e de făcut? Bună întrebare. Mi-am pus-o și eu după terminarea fiecărei pagini. Richard Branson s-a gândit să organizeze o competiție și să acorde premii substanțiale pentru acele idei menite să absoarbă carbonul din atmosferă. De ce se implică un investitor privat într-un astfel de demers? Bună și întrebarea asta. Cu un premier ca Abbott și un președinte ca Trump, care a găsit de cuviință să taie 37% din bugetul agenției care se ocupă de protecția mediului, e o minune că există oameni ca Branson.

Cât despre zicala “să fie soare și la vară cald”, mai gândiți-vă o dată: cam câtă căldură puteți suporta?!

Nu pot încheia această notă fără o avertizare amară: din punctul de vedere al traducerii, cartea este dezamăgitoare. Veți găsi în ea multe fraze aparent fără sens din cauză că traducerea se oprește în mijlocul ideii, greșelile sunt nenumărate, iar capitolul redactare / editare suferă de lipsa unui cap limpede.

* * * * *

John Farndon: Bine că ești tu deștept, 212 pagini

Când eram mică obișnuiam să consult des dicționarele. Inițial mergeam la mama, rugând-o să-mi explice sensul unui cuvânt, iar ea mă întreba mereu ce definiție am găsit în dicționar. După un timp am lăsat-o baltă. Așa am învățat să-mi caut singură informația, abia apoi să cer lămuriri.

Zeci de ani mai târziu am avut un șef, palestinian de origine, pe care îl sunam ori de câte ori aveam nevoie de un sfat. La prima noastră convorbire parcă am auzit-o pe mama: ce scrie în manual? M-am repliat rapid și, înainte de a discuta cu el, studiam de fiecare dată manualul, îmi luam notițe, iar ce nu înțelegeam urma să-mi clarific la telefon. A fost genul de educație din care am acumulat cunoștințe pentru o viață, un sistem prin care am putut să îmbin teoria cu practica, necunoașterea cu descoperirea, teama cu curajul. Mi-am menținut vie curiozitatea, am înțeles că nu trebuie să înghit lucruri pe nemestecate și am învățat cum să caut și să verific informații.

Din această perspectivă, cartea lui Farndon mi-a plăcut extraordinar de mult. Poate că ce a făcut el e ceva banal: a luat niște întrebări pe care universitățile din Oxford și Cambridge le adresează potențialilor studenți în procesul de selecție și a răspuns la ele. Ideea este că întrebările respective, cunoscute ca Oxbridge, sunt cam ciudățele. Iată câteva exemple:

Are melcul conștiință? De ce există sare în mare? Este Biblia o lucrare de ficțiune? Este natura naturală? Ce vă place cel mai mult la creierul uman?

Ca să mă întorc din nou la mama, ea îmi spunea mereu să-mi folosesc capul. Creierul, mai precis. Motivul pentru care ai capul pe umeri nu este ca să nu te plouă pe gât, ci ca să gândești cu el. Folosește-l. Așa și cu întrebările Oxbridge: rolul lor nu este atât de a căuta niște răspunsuri cel puțin la fel de ciudate, ci de a descoperi modul în care gândesc viitorii studenți, raționamentul din spatele fiecărui răspuns și pe ce se bazează acesta.

Să luăm un exemplu: ce procent din volumul total de apă al lumii se regăsește într-o vacă? Întrebarea este preluată de la Facultatea de medicină veterinară a Universității Cambridge. Ca să răspunzi la așa ceva trebuie să cunoști geografie, matematică, științe naturale și să știi că pentru producerea unui hamburger de vită se consumă 5.000 de litri de apă.

Imaginați-vă o astfel de întrebare pusă într-un test grilă din România pentru admiterea la aceeași facultate. Sau și mai bine: imaginați-vă o astfel de întrebare adresată într-un interviu de angajare. Cum ar fi?

Citatul meu favorit:

Nicio carte care nu poate fi realizată decât prin abuzarea cuiva nu ar trebui deschisă decât pentru a preveni respectivul abuz.

* * * * *

Jon Ronson: Umilirea publică în epoca internetului, 344 pagini

Sunt un mare fan al cărților scrise de jurnaliști, de oameni care știu să se documenteze și care demonstrează la fiecare pas că școala (britanică și americană) de jurnalism face treabă bună.

Este și cazul de față: Ronson (om de radio, scriitor și autor de scenarii pentru filmele documentare) a buchisit la Umilirea publică un an și jumătate. A citit mult, a vorbit cu specialiști (psihologi, psihiatri, IT-iști, oameni de marketing), cu cadre universitare, cu victime ale linșajului sau ale abuzurilor verbale și emoționale și cu oameni care au postat pe net glumițe care au ajuns să-i coste cariera sau chiar viața.

Este o carte care merită citită de toți cei care au un cont de Facebook sau Twitter și care cred că știu cum să-l folosească. De cei care, dintr-o dorință acerbă de a se manifesta public, nu sunt conștienți de consecințe. De cei care poartă vendete și care cred că au de dovedit lumii ceva fără a-și asuma nicio răspundere pentru o vorbă aruncată aiurea. Ronson demonstrează cu studii de caz că ajungi să plătești și pentru lucrurile pe care nu ai vrut să le spui, dar care sunt interpretate ca insinuări ori, și mai grav, ca declarații sau manifestări rasiste, discriminatorii, atacuri fățișe la adresa unor drepturi sau libertăți.

Unul dintre lucrurile pe care Ronson le spune atât în cartea sa, cât și în prezentările publice, este că a crezut că Facebook este locul în care îți minți prietenii, iar Twitter este platforma pe care le spui adevărul persoanelor necunoscute. Adevărul este că, în timp ce citești cartea, îți aduci aminte de povața părinților: nu vorbi cu străinii!

Dintre cazurile prezentate de Ronson am zăbovit asupra lui Jonah Lehrer și Justine Sacco, devenite celebre pe plan mondial. Primul pentru că a crezut sincer în puterea lui mie nu mi se poate întâmpla niciodată așa ceva, al doilea pentru că arată cât de crudă este lumea cu o femeie.

Însă am mai descoperit un lucru interesant: puterea corporațiilor și pe ce ajung să cheltuie banii marile companii de dragul imaginii:

• în 1961, General Motors a decis să plătească prostituate pentru a-l discredita pe Ralph Nader, care, după un accident de mașină, și-a propus să militeze pentru purtarea centurilor de siguranță;
• Metal Rabbit Media este o companie care se ocupă, pe lângă marketing și PR, de ceea ce se cheamă managementul reputației. Ce înseamnă asta, mai exact? Spală rufele murdare din mediul online. Nu e vorba doar de scos pete, ci de curățat trecutul, iar operațiunea costă al naibii de mult. “Felul în care arată prima pagină (n.r. pe Google) e hotărâtor pentru ceea ce cred oamenii despre noi.“

După ce citești cartea, modul în care te uiți la propria personalitate așa cum este ea construită în mediul digital se schimbă radical. Culmea este că Google, Facebook, Twitter și lista continuă fac bani frumoși și din bucuriile, dar mai ales din necazurile oamenilor. Se hrănesc cu sânge, cu lacrimi, ca niște animale mutante, și se înmulțesc ca celulele HeLa. Iar noi nu facem altceva decât să hrănim motoarele astea în căutarea de informații. Cât despre adevăr, cine mai are curaj să spună public ceea ce gândește cu adevărat?!

* * * * *

Joan Didion: Anul gândirii magice, 176 pagini

Este a treia carte al cărei subiect este strict legat de moarte pe care o citesc în ultimele șase luni, după Cu ultima suflare a lui Paul Kalanithi și Să vorbim despre moarte, semnată de Atul Kawande.

Care sunt asemănările și diferențele? În primul rând, spre deosebire de Kalanithi și Gawande, ambii medici, Didion este scriitoare și jurnalistă. Cartea lui Kalanithi este scrisă chiar de el și descrie boala (cancer pulmonar) și moartea sa (volumul este finalizat de soția doctorului), în timp ce Anul este despre decesului subit, provocat de un infarct masiv, al soțului lui Didion. Gawande, în schimb, detaliază modul în care poate fi abordată faza terminală a vieții atât din perspectiva pacientului, cât și a celor apropiați. Este despre serviciile sociale / medicale pe care le putem lua în calcul și despre pregătirea pentru acel drum. O altă deosebire esențială între cele trei cărți este că Anul detaliază, în fapt, doliul, durerea sfâșietoare și abisul pe care cei rămași îl au de umplut pe parcursul și după ce se încheie cele douăsprezece luni de doliu. Este despre resemnare și acceptare și despre ceea ce psihologii numesc mecanisme de coping.

Anul gândirii magice a fost inclusă de The Guardian în topul celor mai bune o sută de cărți din categoria non-ficțiune, urcând direct pe locul II.

Am citit cartea în două seri și două dimineți. Am parcurs primele cincizeci de pagini cu lacrimile șiroindu-mi pe față, după care am început să-mi pun problema dacă modul neobișnuit în care curge textul se datorează traducerii sau firului narativ original, împănat de confuzie și, pe alocuri, lipsit de coerență. Trebuie să compar cele două versiuni, engleză și română, ca să-mi dau seama exact, mai ales că au fost câteva pasaje pe care le-am recitit și de două-trei ori fără a le înțelege sensul. Dacă așa a decis Didion, atunci există o explicație mai mult decât plauzibilă: textul a fost scris la cald, iar rolul de editor pe care soțul autoarei l-a jucat de atâtea ori pe parcursul mariajului lor imperfect nu a fost preluat de altcineva. Finalul, în schimb, este la fel de bun ca începutul, articulat, coerent, încărcat de emoție.

Citind Anul m-am tot gândit la situația din spitalele românești reclamată de atâta amar de lume și scoasă la lumină după incendiul de la clubul Colectiv: e plin de infecții nosocomiale, personalul medical nu oferă explicații, lăsându-i pe aparținătorii celor aflați în unitățile ATI într-o așteptare ucigătoare, se duc românii la spitale cu o problemă și sunt trimiși acasă fără a li se face un screening serios. E la fel și în SUA, oameni buni. E fix la fel.

Apoi m-am gândit la grupul de suport, la cercul de prieteni sau apropiați care îți sar în ajutor în situația în care ești pe marginea prăpastiei. Aici, din păcate, tradiționala omenie românească pălește în fața coeziunii americane. Habar n-am ce s-a schimbat în cultura noastră, dar numărul persoanelor pe care fiecare dintre noi le poate suna în miez de noapte pentru ajutor tinde spre unu, ca să nu zic zero.

Nu în ultimul rând, m-am gândit la tipul de aparținător care tindem să devenim grație Internetului și puzderiei de informații la care avem acces neîngrădit, deși nu avem nici competența, nici capacitatea de corelare a informației, nici încrederea de a-i lăsa pe cei care se pricep să-și facă treaba cum știu ei mai bine. Totul din dorința de a-l ajuta pe cel iubit, dar fără a ne gândi o clipă că atitudinea noastră abate atenția cadrelor medicale de la cazul propriu-zis și de la găsirea celor mai adecvate soluții pentru pacient la gestionarea tensiunii pe care o generăm involuntar. Aici, cel puțin, m-am recunoscut și nu cred că mi-a plăcut tot ceea ce am văzut în oglinda pusă în față de Didion.

Cu amendamentul că, dacă aș avea acum de ales, aș citi cartea în engleză (o voi face), cred că merită să începem să ne gândim ce am face altfel dacă am ști că ziua de azi sau cea de mâine ar fi ultima sau ultimele pe care le-am petrece cu ai noștri.

* * * * *

Eseistică, Filosofie. Istorie.

Fania Oz-Salzberger, Amos Oz: Evreii și cuvintele, 268 pagini

Undeva, la baza teancului din stânga al fotografiei care ilustrează demersul meu din acest an, se află Evreii și cuvintele. Stă acolo cuminte, așteptându-și rândul, așa cum stau istoria și literatura la baza civilizației omenirii.

Sigur, aș putea comenta vis-a-vis de celelalte două cărți de dedesubt, dar asta nu ar face decât să întărească una dintre teoriile celor doi membri ai familiei Oz: femeia trebuie să iscodească, să comenteze, să spună ea ceva despre orice… dedesubturi.

Am terminat Evreii în dimineața zilei de Paște. O concidență deloc întâmplătoare: ce ar putea fi mai înălțător decât să termini o carte scrisă de un tată împreună cu fiica lui, de un bărbat și o femeie, de un scriitor (care, prin definiție și job description, are rolul de a altera realitatea) și un istoric?!

Mai este ceva interesant cu cartea asta: priviți copertele ediției în limba engleză și a celei în limba română. Nu e fabulos să descoperi, măcar din cele două imagini, că există diferențe culturale? Cum s-a făcut, oare, trecerea de la cele două fotolii de mărimi diferite la cele două căni diferite doar prin culoare?!

Când luați cartea asta în mână, imaginați-vă că țineți o oglindă care reflectă realitatea pe ambele fețe. Atenție: nu o deformează, ci doar o prezintă în moduri diferite. Textul este construit astfel încât în fiecare pagină găsești paralele între termeni (cuvinte) și fapte (istorice) care se susțin reciproc.

Ideile tale nu sunt ideile tale. Ele sunt rodul rafturilor bibliotecii tale și ale limbii pe care o locuiești.

Care este diferența între israeliți și evrei? Dar cea dintre Talmud și Tora? Care este explicația lacrimilor? Ce rol a jucat femeia în viața evreilor? Dar în istoria lor? Ce înseamnă un nume și ce este, în fapt, numele pe care îl poartă un om (prenume, nume, renume sau poreclă)? Cum judecă Dumnezeu?

Întrebări peste întrebări, fire despicate în patru și o discuție savuroasă și plină de (sub)înțelesuri.

Vom împărți bucuroși geografia noastră biblică incertă și încețoșată cu vecinii noștri palestinieni, dacă și ei vor renunța la o parte din trecut de dragul viitorului.

Este minunat să descoperi că educația celor mai tineri membri ai Poporului Cărții, cum este numit Israelul, începe la o vârstă foarte fragedă (în jur de trei ani) și este cultural și istoric gândită ca să-i încurajeze pe copii să-și exerseze curiozitatea prin întrebări. Curiozitatea înseamnă cunoaștere. Cunoașterea înseamnă înțelegere. Înțelegerea înseamnă descoperire. Descoperirea înseamnă curiozitate. Și tot așa.

Viața este ca o mașină cu parbrizul mat. Nu te poți ghida decât după ceea ce se reflectă în oglinzile retrovizoare. Așa ne este destinat tuturor să conducem.

La treisprezece ani, evreii își sărbătoresc majoratul și sunt gata să treacă de la cunoaștere la înțelegere. Vorbim de-acum despre nuanțe.

Așa cum iubitorii de cuvinte știu foarte bine, dicționarele nu spun totul.

Mă opresc aici, dar nu înainte de a face cu o recomandare: citiți epilogul. Nu trișați, adică nu îl citiți înainte de a termina cartea. Doar așa o să-i pătrundeți sensul și o să râdeți cu poftă.

Indiferent cât de urât ar evolua lucrurile, tu trebuie să faci orice pentru a trăi, chiar dacă asta te omoară. — Shalom Aleichem

Și dacă tot am terminat un text care te poartă de la Cordoba la YouTube, hai să vedem cum a ajuns von Schönburg de la Adam la Apple.

* * * * *

Alexander von Schönburg: Istorie la purtător. De la Adam la Apple, 224 pagini

De profesie jurnalist (a scris, printre altele, pentru Esquire, Vanify Fair, Bild-Zeitung, Vogue, Die Zeit) și născut în 1969 în Mogadishu (Somalia), von Schonburg se trage dintr-o familie cu sânge albastru, ceea ce, așa cum veți constata, reiese și din scriitură. Tatăl lui a fost și el jurnalist și corespondent străin în Africa.

Faptul că l-am descoperit pe von Schonburg este una dintre cele mai frumoase surprize recente și nu știu dacă plăcerea se datorează în primul rând umorului fin și abia apoi structurii literare, modului în care construiește frazele sau traducătorului (Mihai Moroiu). Cert este că, după ce am terminat primul capitol, mi-am mai cumpărat două cărți semnate de el.

Eroi legendari, erori legendare, descoperiri științifice, artă, filosofie, religie, tehnologie, femeile și rolul lor de-a lungul milioanelor de ani care ne-au format ca specie, topuri cu preferințele personale și un capitol special (bonus) în care sunt demolate treizeci mituri sunt devorate de cititor pe nerăsuflate sau, după caz, cu carnețelul de notițe ori browser-ul pe poziția search la îndemână.

Accesul la adevăr a fost mereu obturat de marketing, scribii consemând istoria fie la comanda stăpânului, cu exagerările actelor de vitejie și înfloriturile de rigoare, fie redând parțial faptele în cazul în care meritele aparțineau unor categorii mai puțin adecvate vremurilor (de exemplu, sclavii sau femeile). Pe de altă parte, artiștii au avut și ei meritul lor, exagerând proporțiile sau adăugând voluptate ori elemente considerate de ei esențiale (vezi Acropole, care la vremea sa era considerat un kitsch desăvârșit).

Avantajul acestei cărți este că, la un preț mai mult decât rezonabil, îți oferă o călătorie în timp explicată chiar de autor în ultimele rânduri ale cărții . Spre deliciul unui fact-checking freak, cele câteva legende demistificate (cozonac vs pâine, înălțimea lui Napoleon, Robin Hood, aplecarea lui Einstein spre matematică, eliberarea sclavilor etc) nu fac altceva decât să demonstreze că fake news sau altenative facts au fost și vor rămâne o constantă istorică.

* * * * *

Radu Pavel Gheo: Românii e deștepți. Clișee mioritice, 312 pagini

Înainte de plecarea lui din țară, cel mai bun prieten al meu mi-a lăsat o carte, Adio, adio, patria mea…, pe care m-a rugat s-o citesc, în speranța că îl voi urma în SUA, locul în care avea să-și construiască o viață nouă. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Radu Pavel Gheo, iar ea s-a petrecut acum mai bine de zece ani.

Românii este, la fel ca Adio, o colecție de eseuri. Ediția pe care am citit-o eu este a treia, actualizată și revizuită după prima apariție din 2004, iar Gheo mi-a demonstrat din nou că este un scriitor talentat. Are har, are o bază culturală solidă și are o experiență de viață peste care tot fondul cultural o îmbracă poate nu foarte șic, dar măcar adecvat purtătorului.

Umorul fin sau șopârlele, cum erau numite înainte de ’89 acele împunsături suave la adresa mediului social și politic, străbat textul precum trecerile de pietoni. Poate nu sunt mereu necesare, dar fac parte din codul literar al autorului.

Gheo atacă în acest volum două categorii de clișee: cele culturale și cele literare. Se mai pierd ele, clișeele, pe parcurs, dar în ansamblu ele conturează bine un spațiu multicultural mioritic în care, vrem, nu vrem, ne place sau nu, trăim, iubim, ne plângem sau votăm. Cu excepțiile de rigoare.

La nivel de impact, am realizat citindu-l pe Gheo că, atunci când am întocmit lista celor cincizeci de cărți pentru 2017, nu am luat în calcul decât două volume scrise de autori români. Mai mult, toate cărțile citite în primul trimestru sunt scrise de autori străini.

Lumea nu mai are timp, nu mai are bani. (…) Geaba ai scriitori de geniu dacă nu-i citește nimeni. Occidentul nu ne recunoaște, suntem o cultură mică fiindcă nu avem putere economică! (…) Și-am merita un șut în fund. Unul zdravăn, care să ne trimită fie cu botul în țărână (…), fie cu un pas înainte (dacă mai există ceva vlagă într-o cultură leucemizată, amorțită în oficialisme, prețiozități, vrajbe și târguieli nu doar amorale, ci și aculturale).

Constatarea m-a întristat mai ales după ce am citit eseul Libertatea lecturii, în care este atacat statutul oamenilor de cultură din România. Asta cu atât mai mult cu cât, chiar dacă în trimestrul II din 2017 numărul autorilor români citiți de mine a ajuns la trei, tot mi se pare că i-am nedreptățit mai ales că toți trei – Eugen Ovidiu Chirovici, Camelia Cavadia și Radu Pavel Gheo – scriu foarte, foarte bine.

De fapt, mi se pare că, până la urmă, lamento-ul închinat deculturalizării națiunii trebuie rostit altfel: suntem liberă să citim mai mult sau mai puțin. Problema este ce facem fiecare cu această libertate. Cu orice fel de libertate.

De aici și libertatea mea de a devia de la lista inițială și de a-mi impune să cumpăr și să citesc mai multe cărți semnate de scriitori români.

* * * * *

Lucian Boia: De ce este România altfel?, 128 pagini

Am citit cea de-a doua ediție, adăugită și prefațată de un eseu de peste douăzeci de pagini în care am descoperit un Lucian Goia foarte vehement. M-am mirat puțin, pentru că în aparițiile publice (nu foarte numeroase) în care l-am văzut mi s-a părut un tip echilibrat și deloc pus pe harță.

Cât despre altfel… mă îndoiesc.

Am început această carte imediat după terminarea Clișeelor mioritice (vezi mai sus) și mi s-a părut interesant să constat că realitățile abordate de Gheo din perspectiva literară sunt destul de apropiate de perspectiva istorică a lui Boia. Românii sunt altfel decât restul lumii, da. Avem viteze diferite: când lumea aleargă, noi stăm pe loc; când lumea vuiește, noi suntem muți; când lumea plânge, noi facem haz de necaz. Ne răzgândim brusc și fără nicio logică (vezi cel de-al doilea război mondial sau evenimentele din ’89). Ne-o facem cu mâna noastră și cu gura noastră, dar poate nu întotdeauna de capul nostru. Dar o facem așa dintotdeauna.

Dacă există vreo constantă în istoria noastră, ea este (poate) mahalaua, cu diferitele sale forme de manifestare: incultura, prostul gust, sărăcia, agresivitatea, șmecheria, dezinteresul față de binele comun, maneaua, aparenta supunere (sunt și câini care mușcă mâna stăpânului) și atitudinea față de înaltele porți, la fel de altfel (adică inconsecventă).

Boia este un istoric care scormonește prin secole doar ca să ne pună în oglindă o imagine care deranjează, deși nu deformează. Este realitatea crudă. Este cartea cu erori din care fie înveți să/și corectezi, fie – cum altfel – te amuzi că Traian a fost primul CEO expat care a condus o Dacie, nici aia cu toate bujiile în regulă.

* * * * *

Motivațional. Cică.

Brian Tracy: Începe cu ce nu-ți place, 120 pagini

Atunci când mi-am încropit lista de lecturi pentru anul acesta (sic!), mi-am promis un lucru: nu voi abandona nicio carte și o voi termina indiferent cât de mult îmi place sau displace. Acesta este motivul pentru care nu am aruncat broasca la coș după primele douăzeci de pagini.

Am vrut apoi să văd cât de departe merge talentul unui vânzător (agent comercial) care se laudă că susține anual peste o sută de prelegeri cu audiențe de peste un sfert de milion de persoane, care cică derulează afaceri în șaptesprezece țări și oferă consultanță la peste cinci sute de corporații. Tot succesul trâmbițat pe coperte și în recenzii i-a adus lui Tracy o avere de 15 milioane de dolari. Cifra este valabilă pentru anul 2015, când omul avea 71 de ani.

Prostiile debitate în carte sunt atât de multe că ar trebui să întocmesc o listă. De altfel, unul dintre sfaturile de mare succes reluate la fiecare capitol este: fă o listă! Fă o lista anuală cu prioritățile. Apoi, pe baza ei, fă o listă lunară. Evident, faci o listă săptămânală cu lucrurile pe care-ți propui să le faci în cele șapte zile, iar după ce le-ai pus frumos pe hârtie… exact: faci o listă zilnică. Viața ta productivă în liste.

Listele astea urmăresc și ele niște pași: ABCDE. Pașii sunt definiți pe baza unei formule de un mare succes autentic internațional: planificarea potrivită previne performanța proastă. Cei 5 P, m-am prins. Cu alte cuvinte, faci alte liste cu sub-priorități, ca să știi care prioritate este mai prioritară și care e mai puțin prioritară.

Abilitatea de a planifica bine, înainte de a acționa, este măsura competenței de care dai dovadă în ansamblu.

Un alt sfat magnific pentru creșterea productivității, după cel cu listele, este să-ți faci curat pe birou. Curat, nu ordine. Adică să lași biroul complet gol, să ai doar calculatorul în față și să te apuci de treabă. Desigur, ca orice treabă bine făcută, pornește de la o listă pe care ți-ai întocmit-o din timp și pe care ți-ai lipit-o pe calculator, la loc de cinste. Pe măsură ce faci câte un lucru, îl tai de pe listă.

Regulă: împotrivește-te tentației de a rezolva mai întâi lucrurile mărunte.

Măi, băiete, dar listele ce sunt?

Petrece zilnic câteva minute retras într-un loc unde nu poți fi deranjat. Folosește acele minute ca să te relaxezi și să te gândești la munca și activitățile tale.

Superb! Deci prioritizezi prioritățile prioritare pentru prevenirea performanței proaste întocmind liste și ascultând păsărele cu gândul la munca și activitățile tale.

Pentru a fi în permanență motivat și pentru a-ți învinge sentimentele de îndoială sau de spaimă, spune-ți mereu: “Sunt în stare s-o fac! Sunt în stare s-o fac!” Când ești întrebat ce mai faci, răspunde întotdeauna: “Îmi merge de minune!”

Cum ar spune prietenii mei din industria cimentului: beton!

Bref, cartea e plină de astfel de bazaconii. Și de broaște, fiindcă traducătoarea, biata de ea, nu a știut cum să scape de ele (titlul în engleză este Eat That Frog). Asta pentru că cel mai sfat dintre sfaturi este, nu-i așa, să mănânci naibii broasca aia și să te apuci serios de treabă. Pardon, de făcut o listă.