Liniști, Teatru

Viitorul scenei strălucește

În curtea UNATC a fost agitaţie mare. Rude sau prieteni ai proaspeților absolvenţi, colegi, profesori, cu toţii așteptau să intre în sală ca să-i vadă, dar mai ales să-i aplaude pe masteranzi. Aceştia din urmă au terminat şcoala, iar singurele lucruri pe care le au de dovedit de-acum sunt talentul lor, flexibilitatea, profesionalismul şi rezistenţa la frustrare.

Din toate spectacolele programate în cadrul Galei Absolvenţilor UNATC am văzut patru: Chicago, Cum vă place, Livada de vișini și Elixirul. Toate au fost spectacole grele, pe de o parte din cauza textelor care, dacă n-ar fi fost bine traduse şi adaptate, ar fi pierdut din valoarea conotaţiilor şi a contextului; pe de altă parte, toate au fost spectacole care scot dintr-un actor tot ce are mai bun – dacă are – în materie de emoție, voce, mişcare, ritm, dicţie, coordonare, sincronizare, spontaneitate.

În fiecare seară a Galei UNATC, masteranzii au demonstrat că orice este posibil. Cu două condiţii: să vrei şi să munceşti din greu.

Nu mai fusesem la UNATC de doi ani, iar aşteptările mele erau sub cota de alarmă. Cu toate acestea, am constatat că bucurie că lucrurile s-au schimbat mult şi că s-au schimbat în bine.

UNATC-ul are acum un aer proaspăt, o sală nouă (Atelier), o scândură nouă, profesori tineri, holurile sunt mai curate și mai luminoase, ba chiar și portretele foștilor rectori de pe pereți au fost micșorate – nu pentru a reduce din importanța creatorilor și formatorilor, ci pentru a face loc noului val de educatori la fel de valoroși.

Oamenii din UNATC (cu unele excepții) sunt primitori și bucuroși că lumea vine să-i vadă pe actorii în formare cu aceeași plăcere cu care s-ar duce la maternitate, să privească un nou născut. Este o atmosferă prietenoasă, care te cheamă aproape, care înlătură bariera dintre public și creatori și care te include și pe tine, cel chemat să aplauzi.

* * *

În prima seară a Galei absolvenților, la 18:30, în faţa sălii Atelier erau deja adunați zeci de spectatori. În spate, ascunşi privirii, dar gata costumaţi şi pregătiţi, erau absolvenții. Fumau, glumeau, îşi antrenau muşchii feţei sau mai repetau câţiva paşi de dans.

Două ore și jumătate mai târziu, erau cu toții în picioare: actorii obosiți și transpirați, publicul aplaudând frenetic, dar toată lumea fericită. A fost impecabil. Iar Gala era abia la început.

* * *

M-am chinuit de câteva ori să văd Chicago, dar n-am reuşit niciodată să-l urmăresc până la capăt. Mi s-a plăcut plictisitor, zgomotos, pe alocuri exagerat. De fiecare dată când am reluat vizionarea am făcut-o pentru că voiam sa-i vad pe actori. Nu pentru temă, nu pentru muzică, ci doar pentru actori. Aşa că am avut toate motivele să ezit atunci când am aflat că Chicago se va juca în Gala Absolvenţilor UNATC.

Montarea aceasta, însă, i-a oferit spectatorului frustrat de porcăriile văzute pe tot felul de scene cu ștaif surprize neașteptate. Într-un moment în care arestările se țineau lanț, iar actele de justiție nu conteneau să creeze valuri în rândul românilor, microbiști sau nu, cunoscători ai politicii sau dimpotrivă, într-o perioadă în care o nație întreagă se uită la o bălăcăreală generală considerată entertainment și difuzată în direct de posturile TV, omul obișnuit se bucură enorm dacă vede un spectacol bun, jucat de tineri cu un talent pur.

Despre acest Chicago nu poți vorbi decât la superlativ. Interpretarea este impecabilă: nu există bâlbe, echipa funcționează perfect, pașii de dans sunt pe note și pe ritm, iar costumele sunt croite pe fiecare trup în parte.

Nu știu dacă din păcate sau din fericire, dar după ce vezi Chicago nu poți spune care actor ți-a plăcut mai mult. Le mulțumesc așadar tuturor și îi menționez pe toți pentru că ei sunt, fără să exagerez, o nouă generație de aur a scenei românești: Andreea C. Hristru, Irina Cărămizaru, Ana Odagiu, Arina Cojocaru, Petre Ancuţa, Eugen Cozma, Rareş Florin Stoica, Simona Grumezea, Silvana Negruţiu, Emilian Mârnea, Răzvan Krem Alexe, Raluca Aprodu, Mihaela Velicu, Alina Petrică, Oana Puşcatu, Andreea Şovan, Alexandru Călin, Idris Clate.

Mulți dintre ei au voci bune – unele testate în concursuri televizate și consumate de milioane de telespectatori -, știu să danseze – step, streetdance, hiphop -, știu să cânte la instrumente – chitară, pian – sunt, cu alte cuvinte, pregătiți să servească un public obsedat de Internet, de telefonul mobil, de viteză și măcinat de nerăbdare.

* * *

Toți cei de mai sus umplu un gol ignorat ani de zile de școala de profil: formarea actorului complet. Acel actor care, dincolo de interpretarea firească, de cunoștințele teoretice însușite mai bine sau mai puțin strălucit, de metodele mai noi sau mai vechi folosite de profesori, își imprimă nota personală. Actorul care știe și poate crea. Actorul care trece dincolo de personaj, iar personajul interpretat de el trece dincolo de scenă. Actorul care influențează, care mișcă ceva în sufletul publicului. Actorul care merită aplaudat pentru că muncește, nu pentru că pretinde.

Masteranzii UNATC de anul acesta se simt pe scenă ca peştele în apă. Sunt plini de energie, au entuziasmul normal vârstei şi visează ca, odată ieşiţi pe poarta universităţii, să primească rolurile la care au aspirat şi pe care mulţi dintre ei le merită. Fie ca steaua lor, ca și scena românească, să strălucească!

You Might Also Like

Leave a Reply