Ataraxia, intre coperte, Lifeboat, Liniști, Ochiul magic

Un obiectiv mare cât vârsta mea – trimestrul III

Am reușit ca în prima jumătate a acestui an (adică în douăzeci și șase de săptămâni) să citesc treizeci și două de cărți. În total, 8.815 pagini. Unii ar spune că e mult, alții că e puțin. Adevărul este că nu e ușor, dar nu e imposibil.

Cei care invocă timpul ca scuză pentru necitit fie nu știu să se organizeze, fie nu pun preț pe beneficiile lecturii. Prețul cărților nu mai poate fi nici el folosit ca motiv din moment ce există atât de multe website-uri care oferă reduceri de la 50 la 90 la sută, cupoane valorice ori, în unele cazuri, sunt adevărate biblioteci cu acces gratuit.

Cum m-am organizat eu? Dincolo de numărul de cărți stabilit de la bun început, mi-am propus să citesc zilnic cincizeci de pagini. Asta înseamnă cam o oră de lectură, timp pe care mi l-am alocat fie seara, înainte de culcare, fie dimineața, înainte de a mă apuca de treabă. În plus, am mai câștigat minute prețioase punându-mi pe telefon audiobook-uri, pe care le-am ascultat în drum spre sala de sport ori pe drumul către diferite întâlniri. (Apropo, un alt obiectiv stabilit pentru anul acesta este de a face zilnic pe jos cinci mii de pași). Apoi, în cele câteva zile libere oferite cu generozitate anul acesta de guvern, am citit și am citit și am citit.

Dacă vrei să afli cum reușesc și alții, mai ocupați ca mine, să citească zeci de volume într-un an, intră pe acest articol. Sau pe acesta. În afara momentelor pe care fiecare dintre noi le poate exploata în favoarea lecturii, o să găsești și niște titluri, și niște obiceiuri de lectură interesante.

În ceea ce privește lista mea inițială, aceasta a devenit orientativă. Asta e bine și nu prea. Nu e bine în sensul în care m-am abătut de la un drum prestabilit, dar e bine pentru că am descoperit alte titluri, alți autori și, în plus, am avut o revelație: dacă m-aș fi ținut de listă, aș fi nedreptățit mulți scriitori români deosebit de talentați care merită, chiar merită citiți și promovați.

Așa că iată-mă în cea de-a doua parte a încercării mele din acest an, alături de titluri alese de mine, de autori pe care mi i-au propus cei care au auzit despre proiectul meu și de cărți pe care am început să le primesc de la cei care cred că aș aprecia fie subiectul, fie genul, fie structura aleasă de scriitor.

* * * * *

Autobiografie. Memorii. Jurnal.

Franz Kafka (33): Scrisoare către tata, 144 pagini

Este cartea cu nr. 33 și am primit-o în dar de ziua mea de la o persoană care m-a ajutat mult și de foarte multe ori, motiv pentru care am lăsat baltă celelalte două cărți pe care le citeam ca să văd ce-i poate scrie un fiu atât de celebru tatălui său.

Publicată în 1952, la 28 de ani de la moartea autorului, epistola este una dintre cele mai zguduitoare lecturi de anul acesta. Este de o tristețe fără margini pe de o parte din cauza tratamentului la care a fost supus Franz, primul născut al familiei, de către un tată abuziv și prea-iubitor de sine, dar pe de altă parte pentru că scenarii de tipul acesta se derulează și astăzi sub ochii noștri. Suntem martorii muți ai unei torturi psihice pe care o vedem prin școli, parcuri sau magazine, însă alegem să o ignorăm.

Scrisoarea lui Kafka, care nu a ajuns niciodată la destinatar, i-a fost înmânată mamei, însă ea a ales să o returneze expeditorului cu un mesaj împăciuitor.

Începe cu

Iubite tată,

M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine.

și se termină cu

ceva care se apropie atât de mult de adevăr încât poate să ne liniștească pe amândoi puțin și să ne facă mai ușoare viața și moartea.

Printre cele 45 de pagini dactilografiate, cât însumează originalul, se strecoară semnale de alarmă precum:

tu ai reușit treptat să faci din mine un copil speriat, amenințat din toate părțile;

acolo (în prăvălia tatălui) am învățat eu o lecție foarte importantă, și anume că tu puteai fi nedrept;

nici chiar neîncrederea ta față de ceilalți nu este atât de mare ca neîncrederea mea în mine însumi.

Pe lângă scrisoare, volumul mai include și o notă a traducătorului Mircea Ivănescu, dar și o postfață excepțională semnată de Ioana Pârvulescu, redactorul cărții.

* * * * *

Luli August Sturdza (40): Așa s-au întâmplat, așa le-am însemnat…, 252 pagini

Există cărți de o frumusețe magică, pe care nu ai vrea să le termini deși descriu o epocă demult încheiată. Cărți încărcate de durere, dar scrise fără patimă. Încărcate de dragoste, fără a fi siropoase. Cărți ca un parfum cu note de istorie, jurnal de călătorie și mic ghid al Bucureștiului.

O astfel de carte este Așa s-au întâmplat. Luli August Sturdza a fost pictor, grafician și scenograf. Numele ei a fost șters de pe coloana filmului Aventurile lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, deși ar fi trebuit să fie menționat alături de toți cei care au contribuit cât de puțin. Se trage dintr-o familie de oameni care au construit România (Gheorghe August, cel care a proiectat Șarpele de fier, șoseaua care traversează defileul Jiului, a fost bunicul ei).

Cere aprobare să angajeze pietrari italieni profesioniști în construcții de șosele. Pe temei de cost ridica, nu i se aprobă propunerea. Statul român angajează muncitori neprofesioniști bulgari. În primul an au loc atâtea accidente grave de muncă încât guvernul român plătește despăgubiri enorme care depășesc suma necesară plății pietrarilor italieni. În afară de accidente, lucrările nu înaintau. Inginerul pleacă la Udine, în Italia, și angajează muncitori cărora li se acceptă să vină cu familiile lor. De atunci datează colonia italiană din bazinul Petroșani. Viaductele în arcadă pe tot defileul Jiului, eficiente și elegante, până atunci necunoscute în România, sunt semnătura constructorului lor.

Gheorghe August, inginer român. Pe numele său real George Michaelus Auguste Sikorski, născut în 1842.

Luli August Sturdza a văzut Bucureștiul distrus de cutremurul din ’77. S-a plimbat pe Kiseleff în timp ce Regele Mihai se juca în curtea Palatului Elisabeta de astăzi, ea locuind pe Kiseleff 14. A fugit din România și a vrut să se întoarcă după revoluție, având o nevoie arzătoare de realități temeinice și purtând un drapel găurit pe post de șal, dar nimeni nu a fost interesat de dorința ei. A murit în Los Angeles, după ce a stat în ghips luni de zile. Cine scormonește netul nu găsește mare lucru despre ea. Cartea este singura dovadă că a trăit, că a respirat, că a creat românește. O carte publicată postum care merită citită și pe care regret că am terminat-o.

* * * * *

Tibi Ușeriu (43): 27 de pași, 224 pagini

Mărturisesc că am lăsat să treacă ceva timp între momentul în care am terminat de citit cartea și cel în care am scris despre ea. O lună, mai precis. Asta din încercarea de a fi cât mai obiectivă în subiectivitatea unui cititor care nu-l cunoaște pe autor decât prin cuvintele scrise de el, respectiv prin activitatea lui din ultimii ani.

Ușeriu a devenit cunoscut după ce a participat la evenimente din categoria sporturilor de anduranță, cum ar fi 6633 Arctic Ultra, însă la fel de extremă a fost și viața lui pre-sportivă. Și, într-un fel, extremă i-a fost și copilăria, în care a mâncat bătaie pe rupte de la mama lui. O copilărie în care inclusiv relația lui cu școala nu a fost una foarte strânsă, ajungând – așa cum lasă de înțeles – ceea ce astăzi numim analfabet funcțional.

E complicat să alegi între cele trei sentimente atât de diferite pe care ți le stârnește cartea: admirație, pentru rezultatele cu care Ușeriu a ajuns să reprezinte România și pentru modul în care a reușit să-și depășească limitele; compasiune, pentru copilăria deloc ușoară; sau antipatie, pe care nu ți-o poți reprima atunci când e vorba despre un condamnat penal. Iar Ușeriu nu a stat zece ani în închisoare pentru o greșeală nevinovată, să fim serioși.

Un alt sentiment cu care am rămas a fost cel de nedumerire: cartea este foarte, foarte bine scrisă. Cu excepția unei singure litere, nu am găsit nicio greșeală gramaticală. Structura, apoi, este foarte bună. Toate aceste detalii mi-au lăsat senzația că a avut un editor excepțional, probabil unul dintre motivele pentru care volumul a ajuns să ocupe o poziție bună în topul vânzărilor de carte.

* * * * *

Non-ficțiune

Donella Meadows (38): Thinking in Systems. A Primer, 240 pagini

Mind-blowing, așa a fost. Motiv pentru care am scris despre ea pe larg. Poți găsi recenzia aici.

* * * * *

Ficțiune

Ion Aion (34): Spovedania unui pret ateu, 176 pagini

Am avut oarecare dubii privind categoria cea mai potrivită în care să încadrez volumul (ficțiune sau non-ficțiune), dar cum editura însăși a plasat-o în afara colecțiilor am mers pe varianta cea mai sigură. Iată așadar un text uimitor bazat pe un sâmbure de realitate, care plasează cititorul pe ambele margini ale abisului.

Ion Aion este un pseudonim, inspirat probabil de numele unui sfânt (Ioan Botezătorul, cel care nu-l știa pe Domnul) și de termenul grecesc folosit pentru etern, veșnic sau veșnicie (aspect clarificat de autor).

Credința a fost o invenție minunată a omului, dar și o farsă usturătoare. Ne-a tăiat ambiția de a ne autodepăși, lăsându-ne autoiluzionarea și mărunțisul câtorva tămăduiri făcute cu puterea autosugestiei.

Cei care au citit și cărora le-au plăcut Cimitirul, Prins, Alegere de stareță sau, dintr-o curiozitate eretică, povestea preoților catolici care s-au răspopit vor găsi în Spovedania situații pe gustul lor.

În ceea ce mă privește, am descoperit cartea din pură întâmplare, în timp ce căutam să-mi fac o comandă pe elefant. M-a atras titlul, prețul și, din greșeală, am comandat două bucăți. Bine am făcut. Sau rău, că nu e suficient.

babele sunt cei mai mari actori ai omenirii. Imită viața cu atâta înzestrare încât și biata moarte se mai zăpăcește uneori, luându-i pe alții mai tineri.

Am râs cu lacrimi în timp ce citeam primele șaptesprezece pagini (de aici și paralela cu Cimitirul). Apoi din nou, pe la finalul primei treimi, deloc sfântă, în schimb delirant de amuzantă. Pe la mijlocul cărții am ajuns la problemele serioase ale slujitorului Domnului (vezi Prins), pentru ca, spre final, să descopăr un manifest pro-schimbare încărcat de un amestec ciudat de forță și tristețe.

E o carte a paradoxurilor scrisă de un magician al limbii române. Am recitit pasaje întregi cu un nesaț pe care încă nu mi l-am domolit. M-am încărcat de cuvinte, empatie, regrete și respect pentru un om care a pierdut aproape totul publicând această carte și care primește în schimb un surplus din cea mai umană materie descrisă atât de detaliat inclusiv de Karl Ove Knausgard: rahat, rahat, rahat. Ce-i drept, audiența lui KOK este internațională.

* * * * *

Sue Monk Kidd (36): Învață să ai aripi, 480 pagini

Fiecare om are un vis pe care, dacă și-l îndeplinește, simte că zboară. Pentru zbor are nevoie de aripi pe care trebuie să învețe cum să le folosească astfel încât zborul să fie, pe cât posibil, unul sigur.

Visul, zborul și învățătura sunt urmărite în Învață să ai aripi pe parcursul a treizeci și cinci de ani (1803-1838) și sunt redate din unghiuri diferite de două femei care trăiesc în Carolina de Sus și care au un statut social diametral opus: Sarah este stăpână albă, iar Hetty sau Pacoste este sclavă de culoare. Povestea lor începe în momentul în care Sarah împlinește unsprezece ani și o primește în dar de la părinții ei pe Pacoste, sclava care avea să-i devină în timp prietenă.

Potrivit legii, sclavul era considerat doar trei cincimi dintr-o persoană liberă.

America, așa cum o știm astăzi, a fost ridicată și pe spinarea sclavilor. Bătuți, exploatați de mici, uciși în ocnă sau spânzurați pentru cea mai mare erezie a lor – dorința de libertate – sclavii au merite pe care americanii le recunosc cu reținere.

Să rămâi tăcut în fața răului e în sine un rău.

Prețul unui sclav bun (apt de muncă, talentat și serios) ajungea în perioada surprinsă în carte la 600 de dolari dacă era bărbat și la 500 de dolari dacă era femeie. O masă valora 10 dolari. Covoarele erau mult mai scumpe. Pentru un cal se cereau la vremea respectivă în jur de 150 de dolari.

Învață să ai aripi este o non-ficțiune împachetată într-o poveste dureroasă despre condiția femeii indiferent de poziția ei în societate.

Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost stilul adoptat de Sue Monk Kidd, care a ales să alterneze vocile celor două personaje principale astfel încât să-i ofere cititorului o perspectivă cât mai fidelă asupra situațiilor, uneori tragice, și a emoțiilor trăite de cele două femei.

* * * * *

Mara Wagner (37): În spatele blocului, 264 pagini

În anii ’80, România era scufundată într-o lipsă acută de alimente, în întuneric (penele de curent erau la ordinea zilei), frig (în multe blocuri caloriferele aveau rol pur decorativ) și ignoranță (programul TV dura două ore, timp în care oamenilor li se băgau cu ghiotura pe gât realizările partidului și ale conducătorului deloc iubit). Aceasta este perioada surprinsă de Mara Wagner și redată prin ochii Mariei, o adolescentă dintr-un oraș (deși nu este clar precizat, pare a fi Brașov) și care locuiește, evident, la bloc.

Autoarea reușește să compună din fragmente de trai la limita subzistenței un vitraliu complex, perceput și digerat diferit de cei care au prins vremurile respective. Datorită contextului, cartea va trezi fie nostalgie, fie repulsie în rândul celor cu vârsta de peste 35-40 de ani și care își amintesc visceral de acei ani.

În ceea ce mă privește, am ales nostalgia pentru că au fost destul de multe situațiile frumoase trăite de mine în blocul și pe lângă blocul în care locuiesc din ’71. În plus, în pofida neajunsurilor, părinții (și ai Mariei, personajul principal din carte, și ai cititorilor) au încercat mereu să găsească soluții pentru a le face copiilor viața frumoasă.

Fie că era vorba de un ceai (așa se numeau petrecerile), de felia de parizer prăjit sau de pâine unsă cu magiun (ce poftă mi-a făcut), de joaca pe-afară, pe lângă bloc (nu mai vezi astăzi așa ceva), împrumuturile de ingrediente de la vecini (cine-ți mai bate azi la ușă ca să-ți ceară cu împrumut o cană de zahăr sau de făină, două ouă sau o ceașcă de ulei?), cafeaua adevărată păstrată pentru ocaziile speciale (singurul lucru care se găsea atunci era un amestec de plante, cicoare parcă, denumit popular nechezol), sculatul de dimineață și statul la coadă la nimic (erai norocos dacă apucai banane sau pui și cred că de atunci ni se trage obsesia cu statul la orice coadă), mersul cu trenul la mare și locuitul la gazdă (de care azi fugim ca de tămâie), pachetul din străinătate trimis de rude, din care mai erau sustrase bunuri de către controlorii vamali (expeditorul găsea mereu o formulă de a include și o listă cu toate lucrurile din pachet, așa că aflai ușor ce a dispărut din colet), de zilele petrecute la bunici ori de mersul pe scara autobuzului, atârnați ca ciorchinele – toate răscolesc amintiri și stârnesc emoție.

Spuneam că am ales nostalgia. Da, e greu să te gândești la lipsuri, e dureros să îți amintești de frigul îndurat la cozi (unii poate că au reumatism din cauza asta), e înfiorător să știi că cineva din familie a fost aruncat în pușcărie pentru că a spus sincer ce gândește, dar aceste lucruri țineau de exterior. Înăuntru, în casă, îngrămădiți în părinți, surori, frați și bunici, încălziți de dragoste și dezmierdați de visul că viitorul va fi mai bun, totul părea altfel. Am iertat. Am uitat. Astăzi, când totul este altfel, ei nu mai sunt printre noi.

* * * * *

Jonas Jonasson (39): Analfabeta care știa să socotească, 512 pagini

Jonas Jonasson este cunoscut în întreaga lume pentru Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut. Cartea a fost tradusă în patruzeci și cinci de limbi și a devenit între timp film. Pe IMDB are un scor bunicel (7,1), iar după părerea mea filmul e chiar mai amuzant decât cartea.

Succesul lui Jonasson a ridicat ștacheta așteptărilor cititorilor, care găsesc în Analfabeta mai mult umor, mai multă expunere globală, idei mai năstrușnice și situații de-a dreptul absurde. Mă rog, la fel de absurde ca cele întâlnite în viață. Probabil acesta este motivul pentru care și acest volum urmează să devină film.

Îmi permit să întreb: ce șanse ar avea un scriitor suedez de 50 de ani ca toate cele trei cărți scrise de el să ajungă pe marele ecran? Minime, aș spune fără să clipesc. Dar cum Jonasson însuși descrie absurdul cu atâta măiestrie, iată că absurdul îl răsplătește. Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, a treia carte a lui, este în faza de producție și în doi ani îl vom putea vedea la cinema.

Revenind la Analfabeta, este absolut savuroasă, cu atât mai mult cu cât îmbină episoade reale din istoria recentă cu fabulații de tot hazul. Un exemplu în acest sens este vizita președintelui Chinei la fabrica Volvo și prezentarea modelului de lux Volvo S80 cu motor de 315 cai. Fapt real. Încântat de ceea ce a văzut în fabrică, președintele îi recomandă unui om de afaceri din suita sa să cumpere acțiuni ale companiei. Pentru cei care nu au aflat încă, din 2010 Volvo este deținută de chinezi.

În Bărbatul de 100 de ani, Jonasson este obsedat de o bombă nucleară. Tema este reluată și în Analfabeta, cele mai amuzante situații fiind cele în care bomba este transportată, depozitată, mutată, transferată și, într-un final, donată chinezilor, astfel încât Suedia să-și păstreze statutul de țară neangajată.

Un rege incompetent (împăratul gol) și un premier priceput la treburile gospodărești (vikingul în bucătărie) pun volumul de râs al cititorului pe un maxim de convulsii și decibeli.

O carte despre o adolescentă din Africa de Sud care e analfabetă, dar se pricepe de minune la economie și e atât de dornică să învețe să citească pentru a devora tot ce există într-o bibliotecă, apoi să învețe chineza și suedeză, despre o fetiță care pășește în viață ca șefă de latrină și ajunge ambasador al Suediei, este pe cât de nerosimilă, pe atât de încântătoare.

* * * * *

Moacyr Scliar (42): Max și felinele, 142 pagini

Life of Pi sau Viața lui Pi. Vă spune ceva acest titlu? Sigur că da: este al unui film multi-premiat. Doar  Oscar-urile câștigate sunt în număr de patru. Filmul a avut la bază cartea cu același nume, scrisă de Yann Martel. Povestea originală, însă, este Max și felinele. De fapt, ideea lui Moacyr Scliar.  Cu alte cuvinte, vorbim despre un caz de plagiat.

Desigur, aș putea să scriu despre asemănări și deosebiri, dar ar fi păcat să nu las cititorului plăcerea de a descoperi singur diferențele dintre cele două cărți. Dar pentru a nu lăsa totul în suspans, spun doar atât: Martel a rafinat mult, mult de tot ideea originală. E ca-n viață: nu contează cine e primul, important e care e cel mai bun.

* * * * *

Bogdan-Alexandru Stănescu (44): Copilăria lui Kaspar Hauser, 256 pagini

Cine îl caută pe Kaspar Hauser nu o să-l găsească în cartea lui Stănescu. Umbra sau fantoma copilului, da: este prezentă în fiecare pagină, în fiecare paragraf care descrie cruda realitate a vieții din București în perioada comunistă.

Un lucru bun pentru cei care vor să descopere capitala așa cum era ea înainte de ’89 ar fi să citească Băiuțeii, Așa s-au întâmplat (vezi mai sus) și Copilăria lui Kaspar Hauser. Ultima e cea mai neagră dintre cele trei, fără a fi deloc mai puțin valoroasă. Sunt convinsă că mai sunt și alte cărți care pot ajuta la formarea unei imagini complete a orașului – cele trei volume te ajută să descoperi sectoarele 1, 3, 4 și 6 – doar că n-am ajuns eu la ele. Ori le-am uitat.

În spatele blocului se ridicau din noroi gherete și barăci unde dormeau muncitorii, iar ziua duduiau pe acolo neîntrerupt camioane Roman, totul ordonat în jurul centralei de termoficare din beton gri. Era un bloc construit special pentru muncitorii de la ITB (RATB-ul de azi) și familiile lor (…) Mama mă lua în brațe și traversam așa oceanul de noroi.

Mara Wagner spune despre Copilăria că este un manual de scriitură. Da, poate fi și un manual. Atenție, însă: cine nu învață bine primele lecții și nu se îngrijește inclusiv de lecturile suplimentare, va avea de recuperat, adică de recitit multe pagini și pasaje. E bun Stănescu: te ține captiv între coperte.

* * * * *

Gillian Flynn (45): Obiecte ascuțite, 328 de pagini

Este a doua carte a autoarei pe care o citesc, după Fata dispărută. Da, am văzut și filmul pentru că în timp ce citeam îmi imaginam cât de bună ar putea fi pelicula. Și am avut dreptate. Între cele două volume, însă, este o diferență măricică. Este firesc, Obiecte ascuțite este romanul ei de debut, dar pot spune fără să exagerez că mintea lui Flynn este absolut diabolică.

Pentru cei care mănâncă romanele polițiste pe pâine, cartea e ușurică și la distanță mare de Fata dispărută. Pentru ceilalți, poate părea bună. Personajul principal este, din nou, o femeie. Povestea acoperă, într-un fel, formula clasică a relației dintre o jurnalistă și un polițist. Crimele au darul de a crea fiori pe pielea cititoarelor care au copii. Iar finalul este, din nou clasic, neașteptat.

* * * * *

Andrei Crăciun (46): Îndurabile, 160 de pagini

Îndurabile este un volum care include un număr de povestiri egal cu cel al săptămânilor dintr-un an (52). Sunt scurte (au între două și patru pagini), ordonate alfabetic și conțin crâmpeie de viață colorate de atributele vârstei, sexului, momentului, locului, culturii și adecvării.

– Sebastian, de ce nu ai vorbit în toți anii aceștia?
– Pentru că nimeni nu m-a întrebat ce mai fac. Toți m-au întrebat de ce tac, iar eu nu știam ce să răspund la această întrebare.

Din când în când, pe radarul povestirilor apare Călătorul cu pantofii verzi, pata de culoare care te ghidează printr-un spațiu cât imaginația de larg.

omul are – teoretic – o conștiință. Conștiința îi este anihilată de câteva porniri capitale, dintre care cea care îi definește cel mai bine pe escroci este lăcomia.

Preferata mea este prima povestire, în care corporatistul se confruntă cu realitatea. În mai puțin de trei pagini, Crăciun reușește să surprindă așa-zisa viață fantastică pe care o trăiește un angajat care de zece ani trage la o multinațională, crezând că are tot ce-și dorește, când – de fapt – este sclavul de lux al unei entități ce se hrănește cu suflete și distruge minți.

* * * * *

Eseu

Lia Faur, Șerban Axinte (35): Cum citesc bărbații cărțile femeilor, 248 pagini

Volumul este o colecție de 31 de eseuri, împărțită în trei capitole principale: A la recherche de la femme perdue; Noi, scriitoarele; Un bărbat citește o femeie.

În ceea ce mă privește, nu am găsit un răspuns satisfăcător la întrebarea din titlu, dar nici nu am fost mânată în lectură de căutarea lui, ci mai degrabă de curiozitatea de a descoperi, în primul rând, care a fost obiectivul unei astfel de cărți, iar apoi de dorința de a afla părerea celor care au contribuit cu texte la această colecție.

Pozițiile exprimate sunt la fel de variate ca cele din viața reală. Cititorul găsește în paginile cărții atât frustrarea femeii-scriitor care simte că este tratată (a se citi criticată, nu neapărat citită) discriminatoriu în comparație cu bărbatul-scriitor, cât și echilibrul oferit de o stimă de sine ridicată și de o detașare firească de gura lumii.

Nu scriam ca o fată, preferam critica literară poeziei, îmi lipseau vibrația, adjectivele, empatia pe care un cititor expert le aștepta de la o fată. Aveam în schimb idei, claritate conceptuală, chestii de băieți. — Ioana Bot

M-am convins, doar puțini bărbați, masculii-alfa, pot accepta ca femeia de lângă ei să pășească pe calea succesului, a realizărilor proprii. — Maria Pilchin

Favoritele mele sunt eseurile Cum se citește un nume (Alina Purcaru), Absențe (Raisa Beicu), Bărbații care m-au citit (Doina Ruști), What’s in a name (Teodora Coman), We should all be feminists (Medeea Iancu) plus cele semnate de bărbați.

La întrebarea cum citesc bărbații cărțile femeilor, am un singur răspuns: după cum pot. Însă, așa cum i-aș recomanda tiristului Nicu să nu aibă niciun fel de prejudecată când îl apucă dorul de baladele canadiencei Dion, la fel le-aș sugera și bărbaților reticenți față de literatura autoarelor. Scoate, dom’le, cartea din raft și dă-i bice! Fii bărbată! — Raul Pavel

Ca nota personală, mi se pare trist că în 2017 le așezăm doar pe Hortensia Papadat-Bengescu, Rodica Ojog-Brașoveanu și Cella Serghi pe panoplia valorilor literare feminine (după ce criteriu încă nu mi-e clar) și să nu avem sondaje serioase referitoare la gustul publicului de genul celui citat la pagina 137.

La fel de trist mi se pare să ne plângem de un statut incert și să ne așezăm de bună voie la un colț ales de noi în loc să promovăm noile talente. Noroc că internetul desface granițele și deschide barierele, ochii și bugetele.

* * * * *

Patrick Suskind (41): Despre iubire și moarte, 82 pagini

Două părți – iubirea și moartea – ale aceluiași întreg: viața. Prima parte descrie trei tipuri de iubire, observații directe ale autorului, interesante tocmai pentru că prezintă unghiul personal. A doua parte, moartea, este o paralelă între Orfeu și Isus, o disecție a unor texte care m-a cutremurat. Nu mă așteptam ca Suskind să fie atât de sarcastic în ceea ce privește litera bibliei și să-l vadă pe Isus atât de narcisist, de plin de iubire de sine.

Este cu atât mai șocant să văd o astfel de abordare la Suskind, pe care l-am descoperit prin Contrabasul, jucat pe scenă de Radu Beligan, apoi în lectura aceluiași actor (în varianta audiobook). Dar, cum lucrurile nu se opresc aici – vreau să citesc Parfumul și Porumbelul -, sper ca relația mea cu autorul și cu opera lui să devină mai echilibrată.

* * * * *

Emil Brumaru (47): Cerșetorul de cafea, 696 de pagini

You Might Also Like

Leave a Reply