Linişti şi nelinişti

Obiectivul meu pentru anul acesta este citirea a 50 de cărți. În fotografie sunt în total 44. Dintre ele, cele cinci din mijloc sunt citite. Altele cinci, aflate la baza teancului din stânga, sunt în diferite stadii de lectură, iar restul plus un calup în format Kindle și câteva audiobook-uri au ca termen de finalizare 31 decembrie 2017.

Atunci când am cumpărat volumele nu am avut niște criterii de selecție bine definite și am ales, în general, scriitori apreciați și titluri despre care am citit că ar fi bune, scorurile oferite de critici sau de cititori pe diferitele platforme online (Goodreads, Amazon, Esquire, The New York Times, Bookicious) sau de lideri de opinie (Bill Gates, Nassim Taleb, Elon Musk, Ben Horovitz) fiind peste medie. Ce mi-am dorit a fost să păstrez un echilibru decent între ficțiune și non-ficțiune.

De ce 50 de cărți? Pentru că anul acesta voi împlini 50 de ani. Pentru că, din cele 52 de săptămâni cât are anul, mi-am propus să dedic câteva seri unor evenimente precum spectacole de teatru, de circ (dacă nu știați, vine Cirque du Soleil în România), concerte (voi merge la Festivalul George Enescu) sau vizionării unor filme. Pentru restul serilor mi-am stabilit o limită minimă de 50 de pagini lecturate. Dacă depășesc într-o seară limita, voi folosi timpul rămas fie pentru alte activități, fie pentru a-mi atinge mai devreme obiectivul.

Dacă aveți sugestii și credeți că ar trebui să renunț la o carte în favoarea alteia, le aștept cu interes. Secțiunea comentarii vă stă la dispoziție.

Pe măsură ce voi termina cărțile și în măsura în care timpul îmi va permite, voi reveni tot aici, actualizând postarea și scriind câteva cuvinte despre titluri și autori.

Later edit: lista de mai jos acoperă trimestrul I / 2017. Pentru trimestrul II, mergi aici.

* * * * *

Autobiografie

Karl Ove Knausgard: Lupta mea, volumele 1 și 2

Dacă vi se pare mult să citiți trei mii de pagini, gândiți-vă ce înseamnă să le scrii. Câte frământări, câte țigări fumate, câtă băutură procesată de ficat. Cu toate astea, Karl Ove Knausgard sau KOK, cum o să-l găsiți botezat prin multe locuri, este considerat în momentul de față revelația literaturii norvegiene.

Seria autobiografică My Struggle (în română Lupta mea) va include în total șase romane. Cinci sunt pe piață (în engleză), iar ultimul urmează a fi publicat în 2018. Dintre acestea, primele trei sunt traduse în română și au apărut la Editura Litera. Însumează 1648 de pagini.

Romanul e un fluviu care-și are izvorul în Norvegia, țara natală a lui KOK, și care se varsă în Suedia, stat în care KOK alege să trăiască, să scrie și să-și crească cei patru copii. Și pentru a încheia cumva cu geografia, mai spun doar că autorul este îndrăgostit de Paul Celan, poet român născut la Cernăuți și decedat în Franța, pe care-l menționează de câteva ori în primele două volume.

Lupta mea este o radiografie a vieții lui KOK, făcută și interpretată de el însuși. Într-un interviu acordat publicației britanice Independent, autorul spunea că cel mai greu i-a fost să scrie despre viața lui ca și cum n-ar fi știut ce urmează să se întâmple.

Primul volum descrie relația dintre adolescentul Karl Ove și tatăl său, un bărbat frumos, adorat și adulat de familie până când pică în patima băuturii. Devine alcoolic, își pierde orice busolă, ajunge să se despartă de nevastă, pentru ca într-un final să moară într-o mizerie cruntă, în casa mamei sale (bunica lui Karl Ove).

Al doilea volum reprezintă trecerea lui KOK de la statutul de fiu la cel de soț și tată. Soțul Karl Ove repetă parțial greșelile tatălui – băutura îi devine și lui prieten, iar căsătoria cu prima soție se destramă, – dar încearcă să recupereze în aval, în raport cu copiii săi.

Chiar dacă cele două romane pot fi citite și separat, între ele există o legătură puternică. De altfel, aceasta a fost revelația mea – vezi paragraful următor. Spre finalul primului roman, tatăl moare și Karl Ove trebuie să se ocupe de înmormântare. Cum spuneam mai sus, tatăl a murit într-o mizerie de nedescris (într-o cameră în care ajunsese să-și facă toate nevoile), pe care fiul e obligat s-o curețe ca să poată organiza ceremonia în casa respectivă. La începutul celui de-al doilea volum, Karl Ove este deja tată și curăță din nou rahatul, de data aceasta de la fundul copilului. Cred că sunt aproape două sute de pagini în care Knausgard scrie doar despre mizerie, iar dacă autorul e bun la ceva, vă spun cu mâna pe inimă că este cel mai descriptiv scriitor citit de mine până acum.

Dacă ficțiunea este lipsită de valoare, atunci și lumea noastră este la fel, pentru că la ora actuală noi o receptăm prin intermediul ficțiunii.

Și acum momentul meu “wow”: cât de drag ne este să spălăm fundul copiilor și cât de silă ne este de cel al părinților, deși mizeria este aceeași și-ntr-o parte, și-n cealaltă; relația de dependență este similară; obligațiile morale la fel; primii ne-au crescut, copiii vor părăsi cuibul. Ce-i greșit în mintea noastră?

* * * * *

Ficțiune

Douglas Kennedy: Jocurile destinului, 720 pagini

Pe 11 februarie, după ce m-am întors de la cimitir, de la parastasul de doi ani al mamei, am mâncat, am tras un pui de somn, după care am început să caut o carte pe care să o citesc. M-am uitat doar la titluri și autori, fără să răsfoiesc nicio pagină și, din micul munte pe care l-am ridicat, am ales Jocurile destinului. Era în țiplă și singurul motiv pentru care am desfăcut cartea a fost numele autorului.

Pe Kennedy l-am descoperit prin Maria Coman, iar anul trecut, în vacanța de șase zile pe care mi-am petrecut-o la mare, a fost unul dintre cei trei autori pe care i-am citit. Am terminat Cinci zile în mai puțin de două zile.

În viață nimic nu e întâmplător, iar eu nu mai cred demult în coincidențe. Să explic. Jocurile începe astfel: o fiică își îngroapă mama. E la cimitir și se ocupă de ceremonie. Clar până aici. Undeva, în fundal, apare și mormântul tatălui, fost ofițer și decedat pe când eroina noastră era foarte mică. Zbang. Tata a fost ofițer și a murit când eu aveam patru ani. E suficient, da?

Cartea e construită ca o nucă, detaliile de mai sus fiind pe post de înveliș pentru miezul cărții: o poveste de dragoste pe care doar un autor ca Douglas Kennedy o poate construi. Totul se învârte în jurul Sarei, a cărei viață este, în cel mai pur sens, de poveste. Trece femeia asta prin niște experiențe de ajungi să te întrebi cât mai poate să reziste. Ca orice om, deraiază, cade, dar e obligată să continue. Găsește puncte de sprijin acolo unde găsim toți: în noi înșine. Fuge de ea până când se regăsește. Iubește și iartă. Pierde și uită. Urăște și acceptă. E o poveste mi-nu-na-tă.

Ce mă atrage în mod deosebit la Kennedy este că scrie la persoana întâi, vocea fiind feminină. Habar n-am cum reușește, ca bărbat, să transmită emoțiile trăite de femei, dar o face cu o măiestrie de invidiat.

Finalul cărții este, din punctul meu de vedere, puțin dezamăgitor în sensul că e prea slab față de cât de puternic e conținutul. Ceea ce mă face suficient de curioasă încât să vreau să citesc și cealaltă carte semnată de Kennedy care e pe lista de lecturi de anul acesta.

* * * * *

M. J. Arlidge: Ghici cine moare primul, 408 pagini

Pe când eram copil, patru nume erau apropiate de sufletul meu: pe de o parte, îi aveam pe Gheba și pe Arimescu; pe de altă parte, pe Theodor Constantin și pe Haralambie Zincă. Primii mă ispiteau cu problemele lor, cei din urmă cu personajele și construcția literară. I-am iubit pe toți la fel. Și am avut note bunicele și la matematică, și la română.

Pentru cine nu a auzit de Constantin și Zincă, au fost autori de romane polițiste. Mă rog, cărțile nu erau cu polițiști, ci cu milițieni, că de-ăia existau la vremea respectivă. Romanele lor se găseau greu, ca orice carte, dar se citeau repede, pentru că erau scrise tare bine. Erau ceea ce numim azi page-turner.

Așa este și cartea lui Arlidge: dacă îți place genul, nu o poți lăsa din mână. Pe scurt, Arlidge e dement. În sensul bun al cuvântului. De patru ori te trimite pe piste greșite, iar modul în care construiește personajul principal este absolut fabulos. Helen Clark este o sado-masochistă singuratică, super-profesionistă, care aleargă ca nebuna pe motocicletă. Serios, acum, cum să nu stai cu sufletul la gură? Iar faptul că e femeie m-a făcut să îmi placă și mai mult.

Înțeleg că detectivul Helen Grace e un personaj nelipsit din cărțile lui Arlidge, așa că abia aștept să citesc următorul roman.

* * * * *

Agnès Martin-Lugand: Oamenii fericiți citesc și beau cafea, 176 pagini

Iar cei nefericiți își îneacă amarul în băutură.

Se bea mult, foarte mult în cartea asta și afli motivul chiar la finalul primei pagini. Chiar dacă îl înțeleg (la motiv mă refer) și accept faptul că oamenii au mecanisme de coping diferite, cred că există și alte soluții care nu afectează ficatul atât de mult precum băutul în neștire. Dar e o carte, deci să dăm lucrurilor valoarea lor reală.

Prima pagină este un cârlig, pentru că te ține treaz până în momentul în care personajul principal, Diane, decide să se rupă de familie și de trecut și să pornească în căutarea sinelui. De acolo, lucrurile par să intre pe un făgaș previzibil.

Nu pot să spun că este o carte grozavă, deși, dacă mă refer strict la tehnică, povestea este binișor construită. Poate fi citită într-o mini-vacanță sau pe drum (în tren sau avion) și îți ține mintea ocupată, doar să nu aveți cine știe ce pretenții.

Pe mine m-a atras titlul și am terminat-o asumându-mi faptul că, dacă vreau să mă țin de obiectivul cu cele 50 de cărți citite anul acesta, trebuie să strecor printre niște cărți pe care le citesc de câteva săptămâni cu pixul în mână și câte o poveste mai ușurică pe care să o termin în trei zile.

* * * * *

Muriel Barbery: O delicatesă, 152 pagini

Din câte îmi amintesc, este pentru prima dată când abia aștept să termin câte o pagină pentru a da foaia și a citi următoarele note de subsol. Note care aparțin traducătorului (Adrian Pătrușcă), nu autoarei, și care sunt pe cât de bine documentate, pe atât de delicioase. Felicitări, domnule!

Revenind la carte și la autoare, mi-a plăcut modul în care reușește Barbery să strecoare, printre arome, rețete, ingrediente și delicatesuri, detalii despre viața unui critic culinar – un bărbat frumos și talentat la scris, care de-a lungul vremii a răpus deopotrivă localuri și inimi – pentru care munca și animalele sale de companie au contat mai mult decât propria familie.

Personajul este urmărit pe parcursul ultimelor 48 de ore de viață, timp în care caută cu aviditate o ultimă amintire din copilărie. În călătoria sa spre moarte, gastronomul te poartă prin tot felul de țări și localuri, dar și printre mâncăruri care mai de care mai apetisante.

Treaba nu e să mănânci sau să trăiești, ci să știi de ce.

Nimic nu este descris mai frumos decât pâinea – proaspăt coaptă, din făină de grâu sau de griș ori unsă cu unt și abia apoi prăjită. Surimi-ul pregătit de bucătarul japonez te face să ieși din casă după caracatiță și creveți. Maioneza are, la rândul ei, rolul de a pune cruditățile în valoare. Da, încercați-o cu morcovi, țelină apio și conopidă crudă. Musai cu sare și piper și neapărat… cumpărată de la magazin. Chestie de consistență, cică.

Cât despre ultima dorință a celui mai de temut critic culinar, ei bine aceasta este să mănânce niște gogoșele cumpărate de la supermarket, în pungă de plastic. Chiar dacă, din cauza nenorocitului de plastic, textura și umiditatea gogoșilor le face aproape de nemâncat, ce să faci dacă asta-i amintește omului de copilărie?!

Eu îl înțeleg, că după ce am terminat cartea mi s-a făcut așa o poftă să-mi cumpăr niște pufuleți de la Mega…

* * * * *

Christina Baker Kline: Trenul orfanilor, 368 pagini

La mijlocul secolului al XIX-lea, pe străzile New York-ului se aflau aproape 30.ooo de copii ai străzii. Cei mai mulți proveneau din familii sărace, iar alții rămăseseră singuri după ce părinții lor, englezi sau irlandezi, își vânduseră libertatea pe un bilet de vapor Europa-America. Prețul plătit pentru un singur sens era echivalentul a 20 de ani de muncă în folosul celui care achitase biletul.

Așa s-a născut mișcarea Trenul orfanilor, al cărei scop declarat era acela de a-i proteja pe copii, reducând indirect criminalitatea, prostituția și alte acte anti-sociale. Ce se (putea) întâmpla, de fapt, veți afla din carte.

Acesta este contextul în care Christina Baker Kline construiește povestea unei fetițe și a drumului său spre o maturizare rapidă și dureroasă.

Niamh, unul dintre personajele principale ale cărții care devine, grație celor care o adoptă și o exploatează succesiv, Dorothy, respectiv Vivian, rămâne singură după ce părinții i-au murit într-un incendiu. Este o irlandeză cu părul de foc și cu un psihic de invidiat. Ajunsă la bătrânețe, o cunoaște pe Molly, o rebelă a zilelor noastre, la rândul ei un copil al nimănui, obligată să presteze 50 de ore de muncă în folosul comunității pentru că a furat dintr-o bibliotecă un exemplar jerpelit din Jane Eyre.

Că între cele două se încheagă o relație specială, este de așteptat. E mai greu să ai răbdare până ajungi cu lectura în punctul acela, adică pe la mijlocul cărții. E greu din perspectiva situațiilor prin care trece Niamh și a modului în care este descrisă relația părinte adoptiv – copil înfiat.

Cartea este o ficțiune bine documentată, așa cum reiese din explicațiile autoarei. Este construită din bucăți în care trecutul este amestecat cu prezentul astfel încât să-ți sugereze că, indiferent de momentul istoric, oamenii în general și copiii, în mod special. pot avea aceeași soartă.

Trecând peste furia și lentoarea cu care am parcurs prima jumătate de carte, m-am delectat din plin și am citit dintr-un foc (adică într-o singură seară) a doua jumătate de text, căreia autoarea i-a imprimat un ritm total diferit. Încărcătura emoțională mixtă și finalul, care-ți dă speranță, te fac să regreți că povestea s-a încheiat.

* * * * *

Ian McEwan: Coajă de nucă, 216 pagini

După Cell Serghi, Ernest Hemingway, Eric Emmanuel Schmitt, Bernhard Schlink și Jeffrey Archer, pe lista scriitorilor mei preferați se află Ian McEwan. L-am abandonat câțiva ani în defavoarea altor autori, perioadă în care i-au mai fost publicate niște volume, dar reîntâlnirea a fost la înălțime.

Am citit multe romane scrise la persoana I și mi se pare că numărul autorilor care încep să copieze tiparul, considerat de unii câștigător, este în creștere. Ce-i drept, sunt scriitori care știu să folosească tehnica, alții nu prea o stăpânesc. McEwan face parte din prima categorie, iar ceea ce-mi place la el, cel puțin în cartea de față, este felul în care se joacă cu realitățile paralele: una inspirată de piesele marelui Will (Shakespeare), alta percepută, atenție: nu trăită, de un viitor om.

Ca noutate pentru mine, Coajă de nucă este prima carte în care povestitorul este nenăscut: un făt care mai are două săptămâni până când degetele lui vor râcâi placenta, deschizându-i ușa spre o casă în care zău că nu aș vrea mă nasc.

Deși timpul pare scurt, cele 14 zile sunt mai mult decât suficiente pentru ca masa inteligentă de celule să perceapă viața în cea mai aberante forme. Fătul este ultra-obișnuit cu gusturile și aromele diferitelor vinuri pe care le consumă frecvent grație cordonului ombilical, ba chiar are preferințe; asistă activ la un complot împotriva tatălui, pus la cale chiar de mama și de fratele tatălui; este înghesuit frecvent de organul unchiului, un tip certat cu scrupulele și cu respectul față de oameni, indiferent dacă e vorba de propriul frate sau de soția acestuia, cu care de altfel trăiește.

Spuneam că lumea zugrăvită de McEwan nu este deloc una în care aș vrea să mă nasc. Ce copil ar vrea să aibă o mamă care bea la greu în timp ce e însărcinată? Ce copil ar vrea să se nască în închisoare? Ce copil ar vrea să vină pe lume nedorit, știind de la bun început că va fi abandonat?

Volumul este structurat în douăzeci de capitole, majoritatea având zece-cincisprezece pagini. Ar trebui să se citească ușor, doar că subiectul și modul în care este transpus m-au scos din sărite. Ăsta a meritul lui McEwan: știe să stârnească în cititor stări, emoții, reacții de dragoste și ură. Te ține în lesă și îți dă atâta libertate câtă vrea el. Poți lăsa cartea din mână, dar McEwan știe când și cum să te aducă înapoi.

Dacă vă place McEwan, ascultați-l într-un dialog cu Margaret Atwood. Merită.

* * * * *

Gabrielle Zevin: Viața de poveste a lui A.J. Fikry, 280 de pagini

După ce am terminat Coaja de nucă, am simțit nevoia să citesc o poveste frumoasă și bine spusă. Nu că McEwan n-ar fi un scriitor talentat, doar că subiectul în sine al Cojii mi-a creat o stare de disconfort.

M-am întors, carevasăzică, la lista inițială de lecturi auto-impuse (vezi foto) și am constatat că teancul din stânga a rămas în urmă. Am luat-o în ordine, de sus în jos, și am ales prin eliminare: am citit deja un volum de Douglas Kennedy, încă unul de Muriel Barbery. Pe Ferrante am spus că o las până apare și volumul IV, ca să fac un binging, de Flynn nu am chef încă, așa că m-am oprit la Gabrielle Zevin.

În cazul în care nu ați auzit de ea – nici eu nu știam cine e până să-i citesc cartea – Zevin este absolventă a Universității Harvard și provine, după cum singură amintește într-un interviu, dintr-o familie de cititori avizi. “Părinții mă duceau în weekenduri la bibliotecă, nu la biserică. Ritualul era să mergem întâi la bibliotecă, apoi la Burger King.”

Viața de poveste este o carte despre cărți, al cărei început este unul amuzant și captivant. Țineți cont că aici este exprimată opinia unei femei. Bărbații ar putea fi de o cu totul altă părere. În capitolul 2 sau 3, după o beție zdravănă, lui Fikry – un librar ursuz și foarte pretențios, care ca personaj este foarte bine construit – îi dispare din casă un exemplar foarte scump din Tamerlane, de Edgar Poe. Ca orice cititor avizat, Fikry știe că, dacă la începutul unei cărți dispare un obiect, acesta sigur apare spre finalul ei. Regula se aplică și în cazul de față, doar că modul și momentul în care reapare Tamerlane nu sunt tocmai fericite.

Nu dezvălui mai mult pentru că povestea este atât de frumoasă și așa de frumos scrisă încât nu vreau să vă stric plăcerea de a o descoperi. Este o carte ușoară, care se citește în două-trei seri. Conține o colecție întreagă de referințe literare, de la titluri pentru copii și adolescenți la non-ficțiune, și sunt convinsă că măcar unul dintre volumele menționate o să vă determine să-l căutați și să-l cumpărați.

Cât despre Zevin, m-a făcut curioasă și parcă aș mai citi ceva scris de ea.

* * * * *

Non-ficțiune

Atul Gawande: Să vorbim despre moarte, 272 de pagini

Cineva mi-a spus odată că, după ce citesc ceva – articol, carte, orice – ar trebui să folosesc un singur cuvânt pentru a descrie subiectul tratat. Mărturisesc că mi-am pus această întrebare de la primele pagini ale cărții. Este despre moarte? Nu. Despre viață? Nici. Despre boală? Da, dar într-un context mai larg. Despre suferință? Da, dar nu numai despre asta. Am parcurs primele șapte capitole ale cărții întrebându-mă constant care este subiectul ei. Abia când am ajuns la capitolul 8, Curajul, mi-am dat seama că am aflat răspunsul.

Cum să faci ca viața să merite trăită atunci când ești slab și nu te mai poți îngriji de unul sigur?

Chirurg de profesie, Atul Gawande vorbește, așadar, despre curaj, pe care îl analizează din perspective diferite: din punctul de vedere al pacientului în fază terminală sau al bătrânului, care trebuie să ia decizii referitoare la modul în care dorește să-și petreacă ultima perioadă din viață; al familiei, care de multe ori este pusă în postura de a alege între recomandările medicilor, dorințele celor apropați și propriile convingeri; al medicului obișnuit să aplice protocoale standard și să prescrie tratamente revoluționare sau, dimpotrivă, aflate în faza de testare, tratamente care nu dau întotdeauna rezultate; al specialistului în medicina paliativă, cel care pune cele mai incomode întrebări în încercarea de a identifica temerile reale și nevoile punctuale ale omului măcinat de boală și de îndoieli.

Oamenii dovedesc adeseori că sunt gata să-și sacrifice propria siguranță și supraviețuire pentru câte un scop dincolo de ei, precum familia, țara sau justiția. Și asta indiferent de vârstă.

Pe la mijlocul cărții, Gawande descrie o măsură luată în SUA, din 1991. Conform procedurii, personalul medical din toate instituțiile care ofereau servicii de asistență medicală era obligat să discute cu pacienții și să completeze un formular pe care figurau patru întrebări:

1. Doriți să fiți resuscitat în caz de stop cardiac?
2. Doriți tratamente agresive, precum intubare și ventilare asistată?
3. Doriți antibiotice?
4. Doriți alimentare prin tub sau intravenoasă, dacă nu vă mai puteți hrăni cu propriile forțe?

Oricât ar părea de dur la prima vedere, cred că discuția pe baza acestor patru întrebări ar trebui purtată în fiecare familie. Sigur, trebuie găsit momentul oportun și este obligatoriu ca toți participanții la discuție să fie dispuși să poarte un astfel de dialog. Ideea este că, atunci când va fi cazul, răspunsurile vor fi de folos tuturor: și celor a căror viață va fi pusă la încercare, și celor care vor trebui să știe, într-un moment critic, ce au de făcut.

“Cel mai crunt eșec, în modul în care îi tratăm pe bătrâni și bolnavi, este neputința de a recunoaște că ei au priorități dincolo de a fi în siguranță și de a trăi mai mult”, scrie Gawande.

Recunosc că mi-a fost imposibil să citesc în fiecare zi câte cincizeci de pagini, cât mi-am propus. Ritmul mediu a fost de zece-cincisprezece pagini pe zi. Pe de altă parte, chiar dacă încărcătura emoțională este foarte mare, nu am plâns.

Marele merit al autorului și al editorului este că fiecare situație este tratată cu decență și cu empatie, inclusiv față de cititor. Sunt cazuri concrete la care Gawande face referire, printre ele aflându-se inclusiv tatăl său, la rândul lui medic. Simți cât de greu i-a fost fiului să pună astfel de lucruri pe hârtie – este ca și cum a mai trăit o dată o experiență traumatizantă – dar cât de important a fost pentru el și pentru mama lui că au știut ce aveau de făcut.

Dincolo de latura tristă, lectura îți lasă speranța că soluțiile pentru ca relația medic – pacient să fie concentrată în primul rând pe nevoile pacientului și aproape deloc pe ego-ul specialistului sunt posibile, ba chiar simple. Rămâne doar ca cei în măsură să le aplice sau măcar să le încerce și în România să fie dispuși să o facă.

* * * * *

Nolan Bushnell: Finding the Next Steve Jobs: How to Find, Hire, Keep, and Nurture Creative Talent Audible (audiobook)

Mi se spune destul de des că mi-am stabilit un obiectiv greu de atins. Citirea a 50 de pagini pe seară, respectiv a 50 de cărți într-un an nu este la îndemâna oricui. Probabil că așa o fi, dar audiobook-urile sunt o alternativă la cititul clasic care mă duce, pas cu pas și capitol cu capitol, mai aproape de ceea ce mi-am propus.

Cartea lui Bushnell durează patru ore și douăzeci de minute (în varianta clasică, ea are 256 de pagini). Fiecare capitol durează, în medie, 65 de minute (sau 64 de pagini). Credeți-mă, e minunat să citești, dar e la fel de plăcut să auzi cărți. Am ascultat primul capitol pe drumul de la manichiuristă la poștă, adică preț de trei stații de autobuz, distanță pe care am parcurs-o pe jos. În felul ăsta am făcut și mișcare, dar mi-am atins, ba chiar depășit rația zilnică de lectură. Ocazie cu care mi-am mai stabilit un obiectiv: să fac 5.000 de pași în fiecare zi.

Scuze, pare că am deviat, dar nu prea. Fiecare capitol din cele 52 câte are cartea este, în versiunea autorului, un “pong“. Termenul poate fi tradus ca “duhoare”, doar că Bushnell este cunoscut pentru investițiile sale în tehnologie (printre altele, este fondatorul companiei Atari) și pentru jocul video denumit Pong. Marele avantaj este că fiecare pong durează câteva minute, ceea ce-ți permite să pui stop când traversezi, dacă te sună cineva ori dacă ai ajuns la o întâlnire și să dai play atunci când poți asculta în continuare.

În ceea ce privește conținutul, deși Steve Jobs e menționat în titlu, numele lui are mai mult rol de marketing, cred eu. Autorul îl menționează în câteva rânduri în capitolele de început, unde ține să precizeze cum s-au cunoscut și cât de talentat a fost Jobs, dar e teasing. Jobs e menționat din nou pe la mijlocul cărții și iarăși spre final, când Bushnell ține să precizeze că fiecare angajat poate fi un Steve Jobs, însă ține de manager să îl găsească și să îl capaciteze (sună într-un fel, nu?).

Cartea, de fapt, este despre cum și unde să găsești angajați geniali, cum să îi recrutezi, cum să îi crești și cum să îi pierzi. Ei, da, se întâmplă și asta, ba chiar se întâmplă des. De fapt, din ce în ce mai des.

Bushnell este un povestitor talentat și sunt momente în care te face să zâmbești, iar pe alocuri chiar să râzi. Știe cum să scoată în evidență atât lucrurile pozitive, cât și pe cele negative din tot ceea ce înseamna relația cu oamenii fie din postura de angajator sau recrutor, fie din cea de candidat sau angajat.

Mi-a plăcut când am auzit că a angajat o chelneriță, căreia i-a dat pe mână proiectele internaționale de marketing. Explică pe larg motivele și totul are sens.

Mi-a plăcut când se referă la recrutorii care nu ies din lista-standard de întrebări, dar și de candidații care dau răspunsuri dezirabile. Acestea sunt proiectele în care și unii, și alții eșuează lamentabil, iar companiile se trezesc cu niște oameni de care nu știu apoi cum să scape. Am râs cu poftă când am auzit reinterpretarea principiului Peter: employees tend to rise to their managers’ level of incompetence.

Mi-a mai plăcut și să aud că, în cadrul interviurilor, Bushnell îi scotea pe candidați din cadrul clasic, punându-i să prezinte o listă de cărți sau autori preferați pentru a descoperi, astfel, interesele și pasiunile acestora sau, dimpotrivă, lipsa curiozității sau a dozei minime de creativitate.

Și mi-a plăcut și lista cărților preferate de el, pe care era păcat să nu o redau integral:

• Dan Simmons: Hyperion
• George Gamow: The New World of Mr. Tompkins
• Neal Stephenson: Snow Crash
• William Gibson: Neuromancer
• Ken Follett: The Pillars of the Earth
• J.R.R. Tolkien: The Lord of the Rings
• Sir Arthur Conan Doyle: Sherlock Holmes (toate)
• Albert Camus: The Stranger
• Søren Kierkegaard: The Essential Kierkegaard
• Platon: Republica

* * * * *

Elizabeth Gilbert: Lecții de magie, 236 de pagini

Nu știu dacă este cea mai bună carte a ei pentru că nu am citit decât Eat. Pray. Love. Da, am văzut și filmul. Cu toate astea, Lecții de magie mi se pare scrisă cu onestitate.

Subiectul este creativitatea: cum s-o ții aproape de tine, cum s-o chemi atunci când se lasă așteptată, cum s-o exploatezi mai bine atunci când are multe de oferit, cum să depășești perioadele în care te copleșește cu indiferența ei.

Scrisul nu este pentru oricine. Asta nu înseamnă că nu sunt mulți oameni talentați în lumea asta. Problema e că celor talentați le este frică de eșec, iar cei mai puțin talentați trebuie să depună un efort uriaș pentru a pune pe hârtie, într-un mod cât mai atractiv, ceea ce au de povestit.

Lecții de magie ar putea fi catalogată drept o carte motivațională. Ceea ce spune Gilbert este că, indiferent câte temeri ai avea, trebuie să te ții de treabă. Indiferent dacă ai de luptat cu tine însuți, cu frica de eșec și cea de respingere, ori cu reacția virulentă a celor care te citesc, tu trebuie să-ți vezi de drumul tău. Simplu, nu?!

Atâția dintre noi cred în perfecțiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e și inamicul lucrului realist, posibil și distractiv. — Rebecca Solnit

În volum sunt amintite trei momente care mi-au plăcut mult. Primul este legat de o idee de carte pe care și Gilbert, și Ann Patchett, devenită între timp prietena lui Gilbert, au avut-o cam în același timp. Gilbert a amânat doi ani să dezvolte ideea, timp în care Patchett scrisese deja o sută de pagini despre ea. Habar n-aveau una de alta. Când s-au întâlnit, Patchett a invitat-o să spună despre ce voia să scrie. Pe măsură ce Gilbert povestea, ochii lui Patchett se căscau și, deși nu-i stă în fire, Patchett ar fi exclamat “wtf”. Ideea era fix, dar fix aceeași: temă, personaje, desfășurarea evenimentelor, totul era identic. Ghinion.

Al doilea privește o altă scriitoare, Brene Brown, care avea un deadline pe care nu ar fi reușit să-l respecte dacă nu ar fi apelat la un truc. Era într-un blocaj despre care i-a relatat lui Gilbert. Aceasta din urmă i-a spus o poveste (o găsiți în carte și e scurtă), după care Brown și-a invitat acasă două colaboratoare. Rolul acestora era de a lua notițe pe măsură ce Brown își verbaliza cartea. Cum își se termina ideea, Brown lua repede notițele din mâinile celor două și apuca să le transcrie. De ce nu s-a înregistrat cu un reportofon, m-am întrebat? N-ar fi fost mai simplu? Nu e chiar așa: colaboratoarele puneau întrebări, forțând-o pe Brown să dezvolte subiectul sau să-l rafineze acolo unde nu era suficient de clar ce avea de spus. Bingo!

Ultima întâmplare este despre un tânăr artist care locuiește în Franța și care se chinuie, bietul, să fie descoperit. E invitat la o petrecere, un bal mascat de fapt, doar că nu i se spune și tema. Omul își face singur costumul, de care e foarte mândru. Își închiriază o mașină și merge trei ore până pe Valea Loarei, unde avea loc petrecerea. O adevărată investiție pentru artist la început de drum. Doar că, atunci când intră în castel, descoperă că toți invitații erau îmbrăcați ca la curtea regală, în timp ce el era cel mai roșu, înalt, slim și lucios homar din sală. Nasol.

Toate cele trei cazuri vorbesc despre încrederea de sine și despre încăpățânarea cu care trebuie să te ții de drumul tău. Ideile vin și pleacă. Ele nu sunt exclusive. Inspirația te lasă atunci când ai mai mare nevoie de ea. Și nu îi părăsește doar pe oamenii de rând. Cu toții avem parte, în viață, de o porție de momente penibile. Vrem, nu vrem, e musai să ieșim din ele.

“Homarul” a ajuns subiectul unei alte cărți.

* * * * *

Denis Doucet: Principiul micului pinguin, 160 pagini

Dacă ați citit vreo carte din lista mea și v-a plăcut, atunci nu citiți Principiul micului pinguin pentru că n-o să vi se pară cine știe ce filosofie.

În primul rând, cam 20-25 la sută din text reprezintă citate din alte cărți. Din perspectiva asta, e o carte bună pentru că te ajută să descoperi ce mai poți citi, dar cam atât. Restul sunt lucruri de bun simț pe care orice om care a citit în viața lui ceva scris de specialiști în științele sociale și comportamentale (Daniel Kahneman, Amy Cuddy, Michael Hogg, Helen Routledge) le cunoaște și le aplică.

Pentru curioși, micul pinguin (Little Boy) sunt toți cei care se lasă manipulați, care încearcă să fie în pas cu toată lumea, mai puțin cu ei înșiși, care nu pot rezista tentațiilor de sorginte materială, copiind astfel nevoile altora fără a-și analiza propriile nevoi. Cu alte cuvinte, dau dintr-o nefericire într-alta.

Manipularea este lovitura de grație modernă. Este echivalentul a ceea ce erau sabia și securea în Evul Mediu. Am progresat, totuși. Suntem mai civilizați ca înainte.

Big Mouth este patronul care-și exploatează abil angajatul, lăsându-i acestuia impresia că totul – și mașina de serviciu, și telefonul mobil cu acces nelimitat la Internet, și laptopul pe care îl poate lua acasă – este spre binele lui. Evident, poate munci oricât, oricând, de oriunde. Este coach-ul, care pretinde că poate reseta un om de la zero, ajutându-l să se adapteze la un ritm care nu-l definește sau la un mediu de lucru care nu i se potrivește nici ca interes, nici ca rețea socială. Big Mouth este statul, care știe să ia, dar a cam uitat să-i ofere lui Little Boy niște servicii în pas cu noile exigențe sociale.

Și pentru că Little Boy nu mai are repere – toată lumea îl ajută să treacă strada spre orice altă direcție mai puțin spre sine, spre interesele sale, spre nevoile mult mai mici decât își imaginează, deci spre o fericire mai mare – recurge, bietul de la, la cel mai facil remediu: anxioliticele.

Principalul efect al medicamentelor este de a permite pacienților să continue să tolereze intolerabilul, servind, în primul rând, interesele unel industrii care vinde vise în capsule.

Nu e, oare, acesta un motiv suficient de bun ca să vă apucați de citit? Ce-i drept, cărțile nu sunt compensate, dar ar merita să ne gândim și la niște vouchere de lectură.

* * * * *

Eseistică, Filosofie. Istorie.

John Stuart Mill: Utilitarismul, 120 de pagini

Recomand cartea tuturor celor care afirmă că fac investiții sociale (deși multe inițiative de CSR sunt marketing pur). După ce o citesc și o conspectează, aș fi curioasă să aflu ce a înțeles fiecare din conceptele prezentate, iar apoi aș propune un joc de rol în care cineva să fie avocatul diavolului (aș putea fi eu?). Rolul ar fi acela de a pune sub semnul întrebării toate motivele care au stat la baza deciziei de a finanța sau de a nu finanța un proiect din perspectiva utilității. Ar fi mega-interesant!

Ce este utilitatea? Existența plăcerii sau absența durerii, emoții care stau la baza moralității. Mill nu spune că este moral ca săracii să-și dorească bunuri care i-ar face fericiți, ci că nivelul fericirii dictează moralitatea, acțiunea morală fiind cea care crește nivelul de utilitate. Dobândirea fericirii personale pe seama fericirii sociale nu este considerată, din acest punct de vedere, un act moral.

Banul, justiția, omul și caracterul său, drepturile omului, pedeapsa, inegalitatea socială – toate sunt disecate astfel încât să te întrebi dacă există limite între bun și rău, între etic și imoral, iar dacă există limite, unde și cine le poate trasa?

Nu vă lăsați înșelați de numărul mic de pagini, nu este o carte ușoară. Eu am citit-o și recitit-o pe parcursul a trei luni de zile și încă nu simt că am înțeles-o pe deplin.

* * * * *

Burke Hedges: Conducta de milioane, 144 de pagini

Inițial, am crezut că este o prostie de carte. Volumul începe cu povestea a doi veri care cărau apă. Clasic.

Unul era fericit pentru că, din fiecare găleată de apă pe care o căra, câștiga un bănuț. Strângea banii, apoi își cumpără câteva ceva doar ca să arate comunității cât de bine o duce el. Ca să facă mai mulți bani, căra mai multă apă. Gălețile erau din ce în ce mai mari, deci mai grele, iar spatele se cocârja la fel de mult. Celălalt văr, mai întreprizător din fire, s-a săturat să-și rupă spatele, așa că s-a apucat de construit o conductă prin care să transporte apa. Dimineața căra și el apă, însă după-amiaza se întorcea la conducta lui. Cu alte cuvinte, vărul doi a trecut la scalare.

Poate că un specialist în finanțe sau un absolvent de MBA nu va considera cartea o capodoperă, dar pentru omul de rând sau pentru studentul care cere bani de la părinți în loc să-și folosească mintea și brațele, situațiile descrise în carte, multe de bun simț, ar putea însemna ceva mai mult decât se învață în școală.

Burke Hedges și-a câștigat primii bani pe când avea zece ani. A făcut primul milion investind 1,2 milioane de dolari. Aha! Este promotorul conceptului de network marketing și a generat afaceri de peste 100 de milioane de dolari. Ce-o mai însemna și asta… Are o editură, o firmă de construcții / utilități și una de coaching. Dacă intrați pe site-ul lui, o să găsiți acele blabla-uri despre visul american, adevăr și credință pe care le vedeți / auziți / citiți în multe cărți de duzină. Multe sunt și-n carte. Doar că, pe lângă prostioare, mai sunt vreo două-trei idei, precum educarea copiilor, de la vârste fragede, în materie de gestionare a banilor. Sau recomandarea de a pune 10, 15 sau 20 la sută din ceea ce câștigă fiecare, lunar, deoparte într-un cont de economii ori într-un fond, afacere sau altceva care să-i sporească. De aici și paralela cu conducta prin care să curgă banii albi pentru zilele negre.

Ce mi-a plăcut mie mult a fost aducerea în discuție a tentației, mai precis a rezistenței la tentație. Numărul celor care-și cumpără lucruri scumpe doar de dragul imaginii, înglodându-se în datorii și afișând o bunăstare bazată pe credite, fără nicio legătură cu nevoia reală, este și la noi în creștere. Oamenii ăștia pot fi numiți oricum, numai liberi, nu. Se trezesc dimineață și stau până noaptea, târziu, la un loc de muncă doar pentru a-și plăti datoriile la bănci. Stau în blocuri mizerabile, dar au mașini scumpe, pe care le păzesc noaptea de pe geam.

Sigur, nu e cazul să ajungem toți niște Hagi Tudose, renunțând la un trai decent doar de dragul înmulțirii banilor. Dar parcă n-ar strica să mai punem mâna pe o carte, să mai investim în vreun curs ori să muncim inteligent în loc să ne trăim viața slujind un lux de fațadă, doar de dragul de a fi îngropați în cel mai prețios sicriu.