intre coperte, Liniști, Ochiul magic

Recenzie: Thinking in Systems. A Primer de Donella Meadows

În școala generală am avut și eu, ca mulți alți copii din generația mea, de rezolvat o problemă de matematică. Nu-mi amintesc exact cerința, dar era ceva legat de umplerea unei căzi de baie și de debitul apei care curgea la cele două robinete. Știu sigur că am rezolvat problema, altfel nu aș fi trecut clasa, dar până când nu am citit cartea Donellei Meadows, Thinking in Systems. A Primer, nu am înțeles cum îmi va folosi în viață problema respectivă. Acum știu că, dacă înțelegi cum se menține echilibrul dinamic al apei într-o cadă, descoperi și cum se comportă în timp orice sistem.

Dar ce este sistemul? Autoarea explică: este un număr de ceva-uri – celule, molecule, bucăți, componente, oameni, animale – legate între ele astfel încât, în timp, să-și creeze propriul comportament. Un sistem se poate dezvolta, se poate mișca, se poate contracta ori poate sta într-o liniște latentă până când un impuls extern îl trezește la viață. Din acel moment, sistemul începe să se adapteze realității.

În capitolul patru am găsit o descriere mai mult decât amuzantă a sistemului în viziunea economistului Kenneth Boulding. Este vorba despre o poezie (Beguiling Events), din care am tradus și adaptat prima strofă:

Un sistem e o cutie.

Ce-i în ea nu prea se știe,

Însă ce putem afla

E ce intră / iese din ea.

Ce a încercat Donella Meadows prin scrierea acestei cărți a fost să ne ajute să abordăm sistemele într-un mod contraintuitiv. De altfel, ea chiar își avertizează cititorii că, odată terminată cartea, felul în care se vor uita la un sistem, oricare ar fi acesta, va fi complet diferit. Și așa este.

Thinking in Systems este rezultatul unei munci asidue de treizeci de ani de care autoarea nu a apucat să se bucure: a murit subit în 2001, cu puțin înainte să împlinească 60 de ani, volumul continuând să circule într-o formă neterminată până în 2008, când a văzut lumina tiparului grație colegilor de la MIT Sustainability Institute. Scrisă într-un limbaj foarte accesibil, cu exemple pe care oricine le poate înțelege, cartea a fost pentru mine mind-blowing. Cred că, de la Lebăda Neagră a lui Nassim Taleb încoace, nu am mai citit o carte care să mă pună atât de mult pe gânduri.

Dar să le luăm pe rând.

Capitolul 1 prezintă structura și comportamentul unui sistem. Spuneam ceva mai sus că un sistem este format din componente care sunt legate între ele și formează o rețea. De multe ori, legăturile sunt mai importante decât componentele pentru că ele sunt cele care asigură dinamica sistemului. Dinamica, la rândul ei, este o funcție. “Funcția” unui sistem este un termen folosit în special în cazul sistemelor non-umane; pentru sistemele umane termenul adecvat este “rațiune”.

Capitolul 2 este intitulat Grădina zoologică. Stocurile (sau populația) sunt componentele oricărui sistem. Ele pot fi văzute, atinse, numărate sau măsurate în timp. Stocul este o cantitate, o acumulare de marfă sau de informație într-un interval de timp. Apa din cadă reprezintă un stoc, populația unei țări este un stoc, numărul de cărți dintr-o bibliotecă sau librărie este un stoc. Dar stocul nu trebuie neapărat să aibă dimensiuni fizice. Speranța sau bunătatea pot fi și ele un stoc.

Capitolul 3 ne pune pe noi și pe sisteme în aceeași ecuație. Adaptabilitatea poate fi definită în multe feluri, iar terminologia depinde de domeniul în care este utilizată definiția (inginerie, ecologie ori sisteme științifice). În acest capitol, Meadows a definit adaptabilitatea ca fiind abilitatea unui sistem de a reacționa (a se comprima ori a se destinde, asemenea unui arc). Altfel spus, este vorba despre elasticitate sau flexibilitate sau ceea ce îi conferă unui sistem posibilitatea de a supraviețui și de a funcționa într-un mediu influențat de variabile multiple.

Capitolul 4 încearcă să ne convingă că sistemele sunt mereu surprinzătoare. Ne place să credem că știm multe lucruri despre lume, unii cred chiar că le știu pe toate, doar că privim lumea din propria bulă, perspectiva este mai mult sau mai puțin obtuză, iar analiza pe care o facem sistemelor din poziția respectivă ține de modul în care vedem noi componentele și facem noi legăturile. Suntem, așadar, foarte departe de adevăr, motiv pentru care lucrurile încep să se complice, deci să ne surprindă.

Capitolul 5 se uită la capcane și la oportunități. Este vorba despre capcanele în care cădem singuri și despre rezistența noastră, implicit a unui sistem, la schimbare. Pentru a transforma capcanele în oportunități ar trebui să alterăm structura sistemului fie prin reformularea obiectivelor, prin slăbirea sau întărirea legăturilor, prin încorporarea feedback-ului primit din exterior și prin adaptarea legăturilor astfel încât componentele să funcționeze mai bine împreună. Acesta a fost, din punctul meu de vedere, un capitol care m-a făcut să înțeleg mai bine rostul unui proces consultativ și reacția oamenilor (vreau să spun refuzul lor) atunci când li se face o propunere în acest sens. Așa ajungem, explică Donella Meadows, la tragedia lucrurilor comune: utilizarea în comun a resurselor știind că fiecare utilizator profită mai mult sau mai puțin egal de beneficii, laolaltă cu acoperirea costurilor chiar și atunci când unii abuzează de resursele respective. În felul acesta, fiecare utilizator tinde să consume cât mai mult din resursa respectivă până când aceasta seacă, devenind inutilă sau dispare definitiv.

Capitolul 6 tratează schimbarea sistemului și a propriei filosofii. Pe măsură ce citeam acest capitol mă apuca disperarea. El conține crâmpeie de articole preluate din International Herald Tribune, care au fost publicate în 1992. Să citești aceste articole 25 de ani mai târziu și să-ți dai seama cât de bine se potrivesc situației actuale este deprimant de-a dreptul. Nu s-a schimbat nimic. Parcă intuind, cumva, sentimentul trăit de cititor în acest punct, Donella Meadows publică lista celor douăsprezece componente ale oricărui sistem, indiferent de natura sa. (Nu, nu v-o spun, vă las să o descoperiți.)

Capitolul 7 și ultimul ne pregătește pentru viața alături de sisteme. Odată ajuns aici ești tentat să crezi că analizarea sistemelor, a legăturilor dintre componentele sale cu ajutorul tehnologiei este cheia de rezolvare a tuturor problemelor. Nu răsuflați ușurați, că nu e deloc așa. Mintea omului e obsedată de control și de impusul de a anticipa, ceea ce ne aruncă în capcanele de la capitolul 5. Și uite așa apare – din nou – frustrarea că le poți explica oamenilor la nesfârșit că ceea ce ei ignoră este exact ceea ce este vizibil de la o poștă (lebăda neagră a lui Taleb). Pentru că oamenii, nu-i așa, se uită și astăzi la sisteme fix cum avertiza Meadows în capitolul 4. În anul 1993.

Dacă ați ajuns până în acest punct și vreți să aflați care este concluzia Donellei Meadows, iat-o:

Systems thinking can only tell us to do that. It can’t do it. We’re back to the gap between understanding and implementation. Systems thinking by itself cannot bridge that gap, but it can lead us to the edge of what analysis can do and then point beyond—to what can and must be done by the human spirit.

You Might Also Like

Leave a Reply