Linişti şi nelinişti

Eram atentă la degetele murdare de la picioare şi vrăjită de stropii care străluceau pe ele. Ghetuţele mele, fără vârf şi fără ştaif, îmi oferiseră a doua revelaţie a zilei: şuvoaiele de zoaie foloseau aceeaşi cale de acces şi la intrare, şi la ieşire.

Cu doar două minute în urmă descoperisem zborul – de pe umerii tatălui (aviator profesionist şi iscusit) până pe trotuarul ce ne servea drept pistă de aterizare. Totul se încheiase fără incidente, doar că imediat ce-am simţit pământul sub picioare, am zbughind-o într-o baltă imensă aşternută din senin lângă trenul de aterizare.

Nu mi-am dat seama de prezenţa LUI decât în momentul în care tata i-a răspuns la salut. Mi-am dat capul pe spate şi, pentru că “Wow!” nu era intrat încă în vocabularul meu, am gândit ca orice fetiţă de doi ani: “ce băieţeeeeel!” Picioarele mi-au intrat într-un balans nervos, încercând să se ascundă unul în spatele celuilalt. “Prima impresie e decisivă, iar eu sunt murdară… Vai!”

“Ce domnişoară frumoasă!” Genele mele au fluturat pline de încântare. “Sunt admirată! Sunt admirată!” Tata, grijuliu, mă ţinea strâns de mână ca să nu-mi pierd echilibrul. Pentru el era evident: o să dorm buştean după atâtea emoţii.

Eu, în schimb, visam deja cu ochii deschişi: o să ne jucăm împreună. Şi o să dormim în acelaşi pat. Şi o să ne uităm împreună la televizor. Şi o să mergem împreună la plajă. Şi o să-mi dea din jucăriile lui. Şi… Şi… Şi…

“Câţi ani are?” Indiscreţia LUI a curmat orice plan de viitor. Nici nu ştiu ce i-a răspuns cel care era gata-gata să-i devină socru. Descoperisem, la câţiva paşi mai încolo, o altă baltă.