Linişti şi nelinişti

Gheorghe Lingurar are 56 de ani, o voce cu un timbru grav, tabagic, şi o vorbă de ardelean aşezat şi mulţumit de ce are în bătătură. Doar că, dacă vrei să afli ceva de la el, trebuie să ai o răbdare de oţel şi să uzezi de toate tehnicile de persuasiune. Chiar şi aşa, cele mai lungi răspunsuri ale lui au rareori peste 20 de cuvinte. Cu excepţia momentului în care-mi povesteşte cum o bate nevastă-sa pe nepoata de 13 ani cu o lingură identică cu cea pe care o ciopleşte el în timp ce stă de vorbă cu mine.

* * *

Gheorghe Lingurar e din Cluj, dar a venit la Clejani, la Târgul de tradiţii şi meşteşuguri organizat ieri de Petrom, pentru că l-a chemat un şef cu care a mai lucrat şi prin Cluj, şi prin alte părţi. “M-a sunat să venim aici,” mormăie îmbufnat, fără să-şi ridice ochii de la lingura pe care-o meştereşte.

Interlocutorul meu stă pe un scăunel şi îi aşteaptă pe cei care vor să fure meserie de la un ţigan rudar. Deşi, dacă ar fi să mă iau după istoricul Ion Chelcea, Gheorghe Lingurar e băieş. “Populaţia care astăzi poartă denumirea de rudari în Oltenia şi Muntenia, în Ardeal se cheamă băieşi, iar în Moldova, lingurari.”

Dau mâna cu ţiganul din faţa mea pentru că vreau să simt mâna unui om care prelucrează lemnul. Contrar aşteptărilor mele, mâna îi este moale, catifelată, părând mai mult mână de femeie care spală rufe toată ziua decât mană de bărbat care taie şi ciopleşte lemnul pentru bani.

Gheorghe Lingurar nu ştie de unde i se trage numele, dar şi tatăl, şi bunicii, şi străbunicii lui au făcut tot linguri. “Linguri şi postăvi,” bombăne în timp ce cuţitul din mâna lui mai desprinde o fâşie de lemn de pe mânerul lingurii.

Ar putea face, zice el, şi 20 de linguri într-o zi, pe care le-ar putea vinde apoi cu 5 lei bucata. Dar cine să le cumpere? Străinii, poate, că românii nu mai sunt interesaţi. A avut odată o comandă de la un Italian. “Doi ani de zile şi-i trebuiau o mie de linguri pe lună,” zice. A fost, de altfel, şi momentul în care Gheorghe Lingurar şi-a învăţat nevasta să modeleze lingura cu cuţitul şi s-o finiseze cu scoaba. “Că cu securea şi cu chesca nu umblă ea.”

* * *

Până să ajungă lingură, lemnul trebuie ales, apoi prelucrat, aşa că-l rog pe Gheorghe Lingurar să-mi explice care sunt paţii pe care-i urmează. Până să aflu toate detaliile, am sentimentul că merg cu trenul în acelaşi compartiment cu un ardelean, căruia îi adresez o întrebare în Gara de Nord şi de la care primesc răspunsul pe undeva, pe la Ploieşti.

“Şi cum vă alegeţi materialul pentru lucru?”

“Îl cumpărăm.”

“Bine, bine, dar cum îl alegeţi când îl cumpăraţi?”

“Păi pe cel care-i bun de lucru.”

“Şi ce fel de lemn trebuie să fie?”

“Plop, răchita, tei…”

“Şi unde vă duceţi după material?”

“La pădurar.”

“Am înţeles. Deci cumpăraţi plop, răchită, tei… cum alegeţi lemnul?”

“Păi care-i bun de lucru.”

“Ce înseamnă să fie bun de lucru?”

“Păi să se poata lucra.”

Cu chiu, cu vai, reuşesc să aflu că lemnul nu trebuie să aibă cioate (adică să fie lemnul drept) şi să nu fie galben la mijloc. Ca să înţeleg mai bine, Gheorge Lingurar pune mâna pe bucata de lemn de lângă el, al cărei miez e alb ca pâinea făcută din făină 000. “Aşa,” zice.

“Bun, dar atunci când alegeţi lemnul doar nu-l spargeţi, ca să-l vedeţi cum e la mijloc. Vă daţi seama de calitatea lui după coajă?”

“Nu, îl spargem.”

“Vă lasă să-l spargeţi cei de la care-l cumpăraţi?”

“Da,” zice Gheorghe Lingurar, după care ţipă la cineva de mai să-mi pice telefonul din mână: “Băă, un’e meri, băă? Da’ unde-aţi stat atâta? Am zis io la Andrei, că-i departe, băă.”

Îmi scuip ăn sân de sperietură şi îi dau mai departe:

“Aşa, deci aţi luat lemnul. Şi apoi ce faceţi cu el?”

“Îl lucrăm.”

“Şi câte linguri scoateţi dintr-un buştean dintr-acela?”

“Patru bucăţi.”

“Patru linguri? Dintr-astea mari?” (lingura are cam 30 cm lungime).

“Din astea normale.”

“Astea-s normale?”

“Mda.”

“Păi dacă lingura asta, aşa mare, e normală, la ce se foloseşte?”

“Păi când fac femeile mâncare, rântaş şi ciorbă.”

“Nu faceţi şi linguri din acelea mici, de se mânca cu ele pe vremuri?”

“Nu prea, că nu preferă lumea.”

“Aha, deci nu se vând. Dar, după ce faceţi lingura asta, o vindeţi sau o folosiţi în casă?”

“O vindem. Noi din ce dracu’ trăim?”

Gheorghe Lingurar nu are în casă decât trei sau patru linguri de lemn care sunt, de regulă, folosite atunci când se pregăteşte mămăliga. Ştie şi el să facă mămăligă, dar recunoaşte că nevastă-sa e cu bucătăria. Iar lingurile-s bune, că până acum niciuna nu s-a rupt în mămăligă. “Dar,” spune cu modestie, “ştie şi nevastă-mea să facă linguri.” Din cele pe care le are acasă, doar o lingură e făcută de el, “aia mai mare,” restul sunt lucrate de nevastă.

* * *

Lingurile din casa lui Gheorghe Lingurar n-au mai mult de unul sau doi ani. “Se mai rup… se mai bat pruncii cu ele,” zice bărbatul şi râde ăn rafale scurte.

“Dar se bat copiii între ei cu lingurile sau îi altoiţi dumneavoastră?”, întreb îngrozită, dar cu speranţa celui care, deşi e la curent cu statisticile, refuză să creadă c-a nimerit exact peste subiectul unui studiu de caz.

“Nu, că doar o nepoată avem, de 13 ani,” spune bărbatul, şi în timpul ăsta o fâşie din lemnul lui cade pe pământ.

“Şi cu cine se bate, de rupe lingurile?”

“Păi nevastă-mea o cam bate.” Şi Gheorghe Lingurar îmi arată cum: întoarce lingura ca să-i transforme coada în instrument de tortură şi lingura propriu-zisă în mâner, pe care să-l poată apuca strâns în mână când loveşte. “Şi pac!” Loveşte scurt aerul. “Şi aşa se rupe,” îmi explică.

“Dar dumneavoatră pe nevastă cu ce-o bateţi?”

“Nu.”

“Nu, ce? N-o bateţi?”

“N-o bat, eu stau de 36 de ani cu ea şi n-am bătut-o niciodată.” Se simte obligat să-şi întărească spusele: “Niciodată n-am bătut-o. Nu are rost. Nu am luat-o ca s-o bat.”

Mă ustură sufletul imaginându-mi bietul copil ţipând de durere, fără să-l scape nimeni de bătaie, cu gândul la o păţanie din copilăria mea. Făcusem o trăznaie, iar mama venise de la serviciu pornită să mă bată. Când a aflat ce vrea să facă, bunica a pus mâna pe-o lingură cu coada lungă şi-a început s-o pocnească pe maică-mea pe unde apuca. “Vrei să-ţi bati copilul? Lasă că-mi bat eu copilul prima!” Toată vara, căt de lungă şi de caldă, a purtat biata maică-mea doar bluze cu mânecă lungă, să nu i se vadă vânătăile de pe braţe. Într-o zi, medicul de la serviciu a întrebat-o ce-a păţit de umblă aşa pe caldură. “M-a bătut mama.” Doctorul a rămas perplex: în momentul respectiv, mama mea avea puţin peste 50 de ani.

Mă uit la Gheorghe Lingurar şi încerc să nu mă enervez. Schimb rapid subiectul ca să nu mă ia gura pe dinainte.

“Şi cum scoateţi lingura din lemn? Se taie lemnul, dar după aceea?”

“Păi îl tăiem,” şi-mi arată cum se taie buşteanul de 50 de cm pe lung, cu toporişca, în patru sferturi. “După aceea îl cioplesc.”

“Ce unelte vă trebuie?”

“Uite, asta, asta…” Le ia pe toate-n mână, să le pipăie, să le mai simtă puţin greutatea şi rostul în podul palmei.

“Spuneţi-le pe nume, va rog.”

“Asta-i secure, asta chescă, asta-i scoabă şi ăsta-i cuţitul.” Mânerul de lemn al cuţitului e înfăşurat tot în bandă adezivă şi aduce mai degrabă cu trupul unui bondar. “L-am pus, că lemnul e tare la mână.”

* * *

Gheorghe Lingurar face linguri de 25 de ani. Până să se apuce de făcut linguri, a lucrat la fabrica de cherestea. Între timp, fabrica s-a închis, iar omul a ajuns în grija statului, de la care primeşte ajutor social. “Dar noi cam umblăm după bureţi. Zona noastră-i zonă de bureţi, iar acum e sezon.” Dacă n-ar fi venit la Clejani, la Târgul de tradiţii şi meşteşuguri, rudarul era sus pe munte. “În patru săptămâni am câştigat cu nevastă-mea 130 de milioane,” zice mâhnit la gândul banilor pe care i-a pierdut cât a venit în sudul ţării.

Nimeni din familia lui nu vrea să înveţe cum se fac lingurile sau postăvile, deşi Gheorghe Lingurar are un băiat şi două fete. “Băiatul a-ncercat, dar cu asta (şi pune mâna pe chescă) s-o tăiat aicea, în podul palmei. Şi nu-i mai trebuie.”

Singura care-l mai ajută la făcut de linguri e nevasta, pe care tot el a învăţat-o ce şi cum să facă. Şi mai mult de nevoie, pentru că i-a promis italianului că-i face toate lingurile comandate.

Nepoata, chiar dacă ar vrea să înveţe meserie, nu mai are timp decât de teme. “Da’ nici nu am pus-o,” zice liniştit. În schimb, fata de 13 ani foloseşte lingura în casă. “Face mâncare, ciorbă, cartofi, mămăligă face.”

* * *

La intrarea în Târgul de tradiţii şi meşteşuguri, organizat ieri de Petrom în comuna Clejani, tronau pe un panou uriaş jucării produse în China. Ceva mai departe, în corturi special amenajate, angajaţii companiei învăţau meserii vechi de la ţiganii veniţi din toată ţara. Pentru copiii care au venit la târg a fost organizat, printre altele, un atelier de social media.