Liniști, Teatru

Iluzii. Teatrul Act.

Înainte de începerea spectacolului, atmosfera este una cât de poate de cordială. Actorii se plimbă printre spectactatori, schimbând câteva vorbe cu unii, îmbrățisându-i pe alții; ies din sală, intră înapoi, măturând cu privirea scena, scaunele, oamenii care și-au ocupat deja locurile. Ai senzația că ochii lor caută ceva – un cuplu, poate două, un bătrân, un îndrăgostit… O iluzie…

Singura latură liberă dintre cele patru ale sălii Teatrului Act este prevăzută cu un soi de treaptă mai înaltă – un podium care uneori ține loc de scenă sau care susține adesea decorul vreunui spectacol.

De data aceasta, pe micul podium este așezată toată recuzita: patru perne, patru căni (cu ceai, cafea sau ce-o bea fiecare actor), două pături (pentru fete) și două geci (pentru băieți).  Aici stă deja  o actriță care-ți va da primele amănunte.

Iluzii afis“Bună seara. Vreau să vă spun o poveste. Povestea unui cuplu. Soț și soție. Niște oameni minunați. Au trăit împreună 52 de ani. Pe ea o chema Sandra și pe el Danny. Și când Danny a împlinit 82 de ani, s-a îmbolnăvit foarte grav, s-a întins în pat și nu s-a mai ridicat.”

Așa începe Iluzii. Cu o iluzie. Iluzia că piesa este tristă, că vei plânge la nesfârșit, că nu este posibil ca doi oameni să trăiască împreună 52 de ani, ba să mai ajungă, tot împreună, la 82 de ani…

* * *

Două cupluri, Sandra și Danny, respectiv Margaret și Albert, ajunse la o vârstă venerabilă, își dezvăluie trecutul și prietenia dintre ei vorbind despre dragoste. Povestea se derulează în sens invers – de la sfârșitul vieții spre copilărie -, plimbându-l pe spectator înainte și-napoi până când imaginea despre existența celor patru prinde contur.

Rusul Ivan Vîrîpaev, autorul Iluziilor, s-a gândit că cea mai bună iluzie ar fi ca cele patru personaje octogenare și cu nume americane să fie interpretate de actori cu vârsta în jur de 30 de ani.

Cei patru sunt îmbrăcați lejer (jeanși, pulovăre, ghete sau bocanci), par relaxați și schimbă priviri prietenoase cu audiența. Uneori, îți creează iluzia că cei prezenți în sală sunt invitați să participe la poveste. Exact ca-n viață. (De altfel, la finalul uneia dintre reprezentanții, o spectatoare chiar s-a arătat dornică să-și depene propria poveste.)

Cu două excepții, niciunul dintre actori nu se mișcă de la locul lui – iar piesa durează 100 de minute. Cei patru își mai întind din când în când picioarele amorțite, își mai îndreaptă trunchiul pentru a da mai multă consistență și credibilitate poveștii, dar altfel ei stau fie turcește, fie cu picioarele la gură. Relaxați, ca atunci când ascultă povestea spusă de-un prieten.

În Iluzii, povestea celor două cupluri este rostită alternativ de actori și curge de obicei de la dreapta la stânga. Fiecare actor își preia, parcă, rolul de la cel dinaintea lui, legându-se de cuvintele sau de gesturile celuilalt. Iar ceea ce mie, cel puțin, mi-a plăcut foarte mult este că atunci când unul dintre actori povestește, cei trei martori îi ascultă foarte atent spusele, participând non-verbal la conturarea vreunei situații sau la descrierea caracterului vreunui personaj, dând astfel naștere unei… iluzii.

Din perspectiva iluziei, cel mai interesant personaj este Danny. Urmăriți-i evoluția pe toată durata spectacolului și întrebați-vă la final dacă Danny a fost cu adevărat un om care a spus adevărul toată viața lui. Ei? Puteți spune cu mâna pe inimă că da? Sau că nu?

Și pentru că tot am amintit de Danny, dacă ar fi să aleg între Danny jucat de Andi Vasluianu și Danny jucat de Theo Marton, l-aș prefera pe primul.

Spectacolul Iluzii de la Teatrul Act, în regia lui Cristi Juncu, merită văzut, ba încă de două ori. Motivele sunt următoarele:

  • pentru că regizorul a decis să lucreze cu două echipe de actori. Din prima distribuție fac parte Tudor Istodor, Diana Cavallioti, Andi Vasluianu și Irina Velcescu, iar din a doua Vlad Zamfirescu, Ada Simionica, Theo Marton și Raluca Aprodu;
  • pentru că genul acesta de spectacol îți dă posibilitatea de a descoperi calitățile unui actor printr-o comparație directă cu el însuși (toți cei opt actori au multe spectacole și/sau filme în portofoliu), dar și cu actorul din distribuția paralelă care interpretează același rol. Mie, personal, mi-au plăcut mai mult Andi Vasluianu și Tudor Istodor (pentru dezinvoltură și naturalețe), respectiv Ada Simionică și Raluca Aprodu (pentru ritm și emoție lipsită de teatralitate);
  • pentru că autorul – un rus născut în Siberia – se joacă cu sentimentele spectatorului de-a ruleta rusească, trecându-l de la plâns la râs și-napoi cu viteza Buranului;
  • pentru că momentele comice sunt deosebit de comice – vezi sumarul executat la patru degete sau povestea plină de candoare care începe cu “Albert era un om bun“;
  • pentru că fiecare dintre cei opt actori are un grad relativ de libertate în autoexprimare – am amintit deja de personajul Danny interpretat de Andi Vasluianu (care la un moment dat începe să povestească în spaniolă) sau de Theo Marton (a cărui maghiară este impecabilă);
  • nu în ultimul rând, pentru că ideea lui Juncu s-ar putea transforma într-o strategie de marketing prin care să fie atrași tot mai mulți spectatori către teatru. Eu mi-aș dori să pot vedea, într-o singură zi, același spectacol jucat la două ore diferite, cu două distribuții complet diferite.

Aplaudați!

You Might Also Like

Leave a Reply