Ochiul magic

Cu foamea pe nervi să ne calcăm

Este 13:05, iar la uşa restaurantului este coadă. “Topaz, 704”, rosteşte Răzvan, arătând şi cătuşa din plastic de la încheietura mâinii. Auzim în spatele nostru un “Poftă bună!” cu accent străin, după care descoperim, pas cu pas, foamea românească şi mişcarea browniană în formule exagerate. Durează cam un minut până ne dezmeticim. În timpul ăsta, suntem înghiontiţi de câţiva ţânci mai experimentaţi decât generalul Petraeus, de părinţi şi bunici mai organizaţi decât echipele de intervenţie în caz de dezastru şi de nişte ospătari care alearga cu bratele pline de farfurii goale.

* * *

“Ce ciorbă vrei?” “Tu du-te la coadă la pâine, las’ că stau eu la fasole. Auzi, vrei şi varză?” “Dacă nu stai locului, te pocnesc.” “Caută şi tu o masă.” “Mami, maaaaamiiiii….” “Dar staţi doamnă…” “Pardon, pardon… PaaarDooon!” “Locurile astea sunt libere?” “Tati, tati, uite acolo…” “N-ai luat şi smântână pentru ciorbă? Vezi că au şi ardei iute.” O fetiţă stă în mijlocul culoarului, cu farfuria plină în braţe. Se uită pierdută jur-imprejur, dar nimeni n-o băga-n seamă. “Vezi că acolo, în stânga, au mici şi cârnaţi şi grătar.”  “Hai copilule, mănâncă odată. Nu stăm toată ziua la masă.” “Vezi că scoate pâinea din cuptor, fugi şi ia vreo două lipii.” “Taaaaatiiii, nu mai poooooot. Vleau plăjitulăăăăă!” “Iubire, vrei să-ţi aduc nişte pepene?” “Da’ de ceeeeeee?” Un puşti aleargă biruitor cu un cuţit şi-o furculiţă pregătite de atac. Se loveşte de burta unui mesean apărut din senin în calea lui. Se opreşte năuc două secunde, după care fuge iar spre un colţ doar de el ştiut. “Unde ziceai că e peştele?” “Cum? N-aţi gustat din humus? E delicios!” “Nu mai au supă de roşii, ce vrei?” “Şterge-te la gură!” “Mai mănânci? Eu plec la coadă la-ngheţată.” “Adu-mi şi mie nişte apă, dar vezi să vii cu paharul plin. Şi mergi la dozatorul din spate, ăla de-acolo nu răceşte apa.” “Mamă, e foc ardeiul.” “E liber aici? Nu deranjăm?” “Poftiţi.”

Mă aşez obosită pe scaun şi-l las pe Răzvan să plece la concursul de orientare culinară. Puştiul de lângă mine se uită chiorâş şi-mi spune pe şleau: “Pleacă!” “Dacă-mi dai un motiv bun, pe cuvânt că mă ridic şi plec”, încerc să-l împac. “N-am loc de tine”, răspunde pe nerăsuflate. “Dar mai ai încă două scaune libere”, mă pun la adăpost. Copilul nu cedează: “Aşa trebuie!” Taică-său mustăceşte, dar nu intervine în discuţie. “Înţeleg că aşa trebuie, dar explică-mi de ce,” plusez eu. Între timp, apare şi mama, care-şi ia odorul în braţe. Eu mă uit pierdută după Răzvan. Cu tot vacarmul din jur, puştiul de la masă adoarme instantaneu în braţele maică-sii. Îl reperez pe Răzvan – e pe undeva, pe la ciorbe -, după care cad şi eu pe gânduri. Stomacul, cel de-al doilea creier al omului, îşi cere drepturile.

* * *

“Masa de prânz se serveşte între orele 13 şi 15”, ne spunea hostessa în drumul spre cameră. În acelaşi timp, cu palma perfect întinsă spre cer de parcă voia să imite postura unui ospătar ce duce cu grijă o tavă imaginară plină de pahare de cristal, ne indică locul în care urma să ne purtăm luptele zilnice, contracronometru, cu foamea. Se uita la feţele noastre apatice şi zâmbea ca un înţelept care descoperise taina cu mult înaintea noastră.

You Might Also Like

Leave a Reply