Linişti şi nelinişti

Berlin, octombrie 2011 – Reducerile la încălţămintea şi îmbrăcămintea de iarnă sunt nesemnificative. Cu toate astea, nemţii se aliniază la raioanele de specialitate şi pipăie doar produse de calitate (Jack Wolfskin, McKinley, Mamut, Salomon etc). Şi foarte scumpe.

Mie-mi trebuie nişte încălţări care să reziste atât la mocirlele din Bucureşti şi la gheaţa necurăţată de pe trotuare, cât şi la vântul de la munte. Eventual, să mă ţină vreo doi-trei ani. Nu caut o marcă anume, nu imaginea mă interesează, ci confortul şi sănătatea.

Cu chiu, cu vai, mă las convinsă şi dau 80 de euro pe nişte ghete Romika. Au talpa suficient de înaltă cât să nu-mi îngheţe picioarele. Nu sunt cu GoreTex, ci cu TopDryTex (tehnologie nouă cică), deci ar trebui să reziste la apă. Sunt potrivit de lungi astfel încât zăpada să nu intre în ele dacă mă avânt pe vreun banc lepădat de maşinile de deszăpezire. Sunt căptuşite şi cred că pot fi spălate la maşină.

Astana, decembrie 2011 – Atunci când le-am cumpărat, nici prin cap nu-mi trecea unde o să-mi încalţ ghetele prima oară, dar sunt singura pereche de încălţări pe care o pot purta şi la costum, şi la salopeta de ski. N-are rost să-mi încarc bagajul cu prostii (pantofi sau alte cizme): le iau în picioare şi o săptămână întreagă nu mă dau jos din ele.

Temperaturile de -17⁰ – -24⁰ nu par să-mi creeze vreun disconfort termic, iar pantalonul de la costum cade perfect peste ele. Apoi, ghetele nu alunecă – chiar dacă în partea nouă a oraşului trebuie să cauţi gheaţa cu lumânarea, pentru că ai naibii kazaci nu doar curăţă trotuarele de zăpadă, ci le mătură de praf.

Omătul din parcul situat în faţa sediului Kaz Munai Gaz are aproape 20 de cm grosime. Intru în zăpadă, curioasă să văd cât de Top şi de Dry este Tex-ul din ghete. Zburd liniştită, fără să simt strop de apă la interior sau frigul din exterior. Când ajung la hotel, picioarele-mi sunt calde şi uscate. Au trecut de primul test. Dar nu de cel mai greu…

Bucureşti, ianuarie 2012 – În sfârşit, a nins abundent şi aici. Noul an – cel chinezesc – ne-a scăpat de secetă, dar a blocat străzile mici şi a dat peste cap circulaţia din centru. Semafoarele nu mai merg, iar pietonii trebuie să înoate prin zloată şi printre maşini pentru a-şi croi drum spre treaba lor.

Pe lângă mine trece un tânăr care se chinuie c-o umbrelă. Tremură tot şi-mi arunc o privire spre picioarele lui: pantofi din piele întoarsă. Mda, îmi spun, există o vârstă la care pui mai mult preţ pe imagine decât pe sănătate. Îl las să se lupte cu umbrela lui – aşa s-o încălzi omul, mai ştii? – şi mă arunc într-o băltoacă mascată de-o pleaşcă albă picată din copaci.

Ghetele mele merită fiecare euro cheltuit. Apa fuge de pe ele. Ba, chiar dacă s-a întărit pe alocuri, nici zăpada nu pare să le sperie şi-mi ţin gleznele în siguranţă. Tălpile spun “săru-mâna”, iar eu mă gândesc că nemţii or fi ştiind ei ceva de cumpără doar lucruri scumpe, dar bune.