Linişti şi nelinişti

Fiecare dimineata de 1 ianuarie arata la fel: ne trezeam tarziu si incepeam sa ne amestecam pasii adormiti prin holul lung de sapte metri si jumatate, osciland intre baie, bucatarie, balcon si sufragerie. Era o agitatie ordonata, in care fiecare-si cunostea rolul invatat dupa un sir lung de repetitii anuale: mama hotara meniul, bunica incalzea ce era de incalzit, iar eu puneam masa. Mancam de fiecare data, ca-n zi de sarbatoare, in sufragerie, iar masa era astfel pozitionata incat sa poti vedea programul TV indiferent de scaunul pe care stateai.

Dupa micul dejun, pasii prindeau ceva mai mult curaj, calcatul devenea mai apasat, iar ritmul un picut mai alert. Doar urma ceva important! Rolurile continuau intr-o cronologie inversa: eu strangeam masa, mamaia spala vasele, iar mama aerisea casa. Traditia spunea ca nu poti urmari Concertul de Anul Nou de la Viena decat in aer curat. De parca parfumul balerinelor sau al sotiilor de ambasador din sala de concert ar fi fost purtat de valurile Dunarii si ar fi putut traversa in timp real distanta dintre Viena si Bucuresti, intrand apoi pe geam la noi in casa…

–       Saru-mana si la multi ani! ii spun mamei pentru prima data anul acesta. Te uiti la concertul de Anul Nou?

–       Draga mamii, buna dimineata, care concert? imi raspunde ea cu uimirea oricarui varstnic care descopera lumea in fiecare clipa, dupa care o uita imediat.

La ora douasprezece fix, canapeaua de trei locuri si-un pic se umplea de locatari. Mama se intindea, asezandu-si capul pe-o perna si lipindu-si talpile picioarelor de coapsa mea calda, iar mamaia sa strangea si ea in cealalta parte, formand catestrele un sandwich al carui miez crud si sanatos contrasta cu consistenta pufoasa a feliilor de paine si cu anii in care acestea au fost framantate de griji si de nevoi.

Trageam care-ncotro de-o patura, astfel incat sa ne-nvaluie caldura pe toate, pana incepea semnalul transmisiunii in direct. Din acel moment, fiecare incepea sa viseze cu ochii deschisi. Imi aduc aminte ca intr-un an chiar i-am promis mamei ca, atunci cand voi fi mare, o sa cumpar bilete si o s-o duc sa vada concertul pe viu.

–       E concertul de la Viena, concertul de Anul Nou. Ai uitat de el?

–       Pe ce program e?

–       Pe unu, pe TVR1. Apasa pe 1 la telecomanda.

–       Bine, inchid si dupa aceea.

–       Mamico, pune telefonul deoparte, ia telecomanda in mana si apasa pe unu.

–       Acum?

–       Acum!

Cred ca prima data cand am pierdut concertul a fost in 1999, la doi ani dupa ce am cumparat cu Razvan un apartament in care am stat aproape doisprezece ani si la sapte ani dupa ce s-a prapadit mamaia. Nu mai stiu daca am uitat de el sau pur si simplu am renuntat la obisnuinta unei case care nu mai era a mea.

Anii care au urmat n-au schimbat nimic semnficativ in atitudinea mea fata de concert, indiferenta alternand cu nostalgia primei zile a fiecarui an nou de pe vremea cand stateam ascunsa intre doua felii de paine.

–       Ce faci? o intreb dupa un sfert de ora.

–       Ma pregatesc de masa, imi raspunde fericita ca am sunat-o in prima zi din 2012.

–       Te uiti la concert?

–       La care concert? se arata nedumerita.

In 2010, dupa ce am acceptat faptul ca mama are Alzheimer si ca are nevoie de ingrijire si supraveghere permanenta, am renovat complet apartamentul copilariei mele. Exact ca in piesa Marianei Camarasan si a Alexandrei Penciuc, m-am intors acasa: intre aceiasi pereti, la aceleasi povesti, imbogatite intre timp de cateva vizite la Viena si de Razvan, cea mai buna jumatate a mea.

Este al doilea concert de Anul Nou pe care il urmaresc acasa. Nici masa, nici canapeaua, nici macar televizorul nu mai stau pe vechiul loc. Rolurile au fost redistribuite, meniul a ramas la libera alegere, iar de mancat mancam mereu in sufragerie.

–       Ce faceti, nu veniti? ma suna mama nerabdatoare.

–       Ba da, dar mai incolo putin. Acum mancam si ne uitam la concert, ii raspund cu un nod in gat, stiind ce va urma.

–       Care concert?