Ochiul magic, Lifeboat, intre coperte, Sustenabilitate, Liniști

Ce am citit în anul 2018. Trimestrul I

Simon Sinek: Start With Why, 256 pagini

Ce au în comun Steve Jobs, Martin Luther King, Bill Gates, frații Wright, fondatorul Wal-Mart și CEO-ul Southwest Airlines? Toți îl au sau l-au avut pe vino-ncoa. Nu este vorba despre carismă. Nu este vorba nici măcar despre chemarea banilor.

Răspunsul la întrebarea “Why?”, de la care pornește totul, este viziunea, dorința puternică de a produce o schimbare în bine, visul. Dacă le urmezi cu sfințenie, dacă pui oamenii și nu banii pe primul plan, dacă nu te abați de la drum, dacă știi să îți alegi proiectele și, mai ales, dacă știi care îți sunt prioritățile obții ceea ce mulți își doresc, dar puțini reușesc: să creezi un climat de încredere și să îi inspiri și pe alții.

Am găsit în text câteva metafore care m-au făcut să râd din toată inima, ba chiar o să folosesc vreo două dintre ele, adaptându-le la cultura locală. Sinek dă multe exemple și m-am regăsit în unele dintre ele. Cel mai mult mi-a plăcut o experiență personală a autorului pe care am trăit-o și eu. O veți găsi în ultimele pagini ale cărții.

Le-aș recomanda cartea tuturor celor care au lucrat măcar trei-patru ani pe cont propriu. O vor înțelege mai bine și își vor putea pune ordine în gânduri.

Iar dacă vreți să vedeți legile lui Sinek, care sunt incluse și în Start With Why, vă invit să-i urmăriți prezentarea de la TED.

 

JR Moehringer: Dulcele Bar, 584 pagini

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultimii ani. Dacă ar fi să pun semnul “=” între această carte și un film, aș alege Dunkirk pentru că ambele vorbesc despre bărbați.

Ce mi-a plăcut atât de mult?

Cursivitatea. Ai senzația că toate cuvintele sunt la locul lor, că nu e niciunul în plus sau în minus.

Modul în care sunt construite personajele: unchiul Charlie, Steve, mama, tatăl, Bob, Sydney, mătușa Ruth… Toate.

Structura, pe care eu am asemuit-o unui vrej de fasole pe care JR urcă și tot urcă, sprijinindu-se pe câte-o frunză (întâmplare) sau ramură (personaj).

Traducerea. Cu excepția câtorva typos, textul este impecabil, iar Paul Slayer Grigoriu te face să te îndrăgostești de autor. Iar pe mine, în plus, m-a convins să-i cumpăr cartea și să citesc toate volumele traduse de el.

Finalul, despre care nu vă spun decât atât: Moehringer s-a născut în New York.

Revenind la JR, iată câteva detalii cu care sper să vă conving să-i citiți cărțile: este absolvent al Universității Yale și al cursurilor Universității Harvard. În anul 2000 a fost laureat al premiului Pulitzer pentru acest articol.

Un ultim amănunt în favoarea acestei cărți: cu fiecare pagină, Moehringer demonstrează cât de mult iubește oamenii.

P.S. În materialul video de mai jos s-a strecurat o greșeală. Ați găsit-o?

 

Sheryl Sandberg, Adam Grant: Option B. Facing Adversity, Building Resilience, and Finding Joy, 240 pagini

Pentru cei care nu au auzit nimic despre ea, Sheryl Sandberg este absolventă a Universității Harvard, a lucrat pentru Banca Mondială, pentru Trezoreria SUA, dar și pentru Google. În 2008 s-a mutat la Facebook, al cărei Chief Operations Officer este și astăzi. Are o avere estimată la 1,6 miliarde de dolari SUA (data: 1 ianuarie 2018).

Option B a fost scrisă după ce autoarea, mamă a doi copii și soție fericită, a rămas văduvă la 46 de ani. Soțul ei – David Goldberg, fost CEO al SurveyMonkey – a murit subit în timp ce cei doi se aflau în concediu în Mexic.

Deși am citit anul trecut The year of magical thinking, m-aș feri să fac o paralelă între cele două cărți. Apoi nu aș intra nici în detaliile modului în care Sandberg a trecut peste tragedie, câteva dintre acestea fiind prezentate chiar de ea în emisiunea The Ellen Show. (Urmăriți, vă rog, emoția din glas și din postură.)

Ce vreau, totuși, să spun este: citiți capitolul 9, Failing and Learning at Work. Măcar atât. Sunt 13 pagini și un pic care fac cât un manual de resurse umane. Aș recomanda acest capitol în special celor care se plâng că nu găsesc oameni în România pe care să-i angajeze. Este un capitol pe care toți cei care decid destine – fie că sunt șefi de companii (mici, mari, chiar nu contează) sau specialiști în HR – ar trebui să-l citească cel puțin o dată pe an. Este uimitor să descoperi că într-o companie precum Facebook – americană, de tehnologie, cu sediul în paradisul firmelor de profil – există politici care îi vizează pe angajații care trec prin perioade cu o încărcătură psiho-emoțională puternică; că sunt încurajate greșelile; că este încurajat feedback-ul onest și că acesta este procesat deschis; că există flexibilitate; că se depun eforturi la nivel de top pentru a-i păstra pe angajații care au potențial chiar și atunci – sau mai ales atunci – când aceștia sunt bolnavi ori au probleme în familie.

Pentru mine a fost o mare surpriză să descopăr că infatuarea americană începe să se estompeze, că mediul competițional are o cu totul altă conotație decât ceea ce se practică prin birourile de lux de pe la noi, că empatia este ceva ce ar trebui să exersăm mai des.

Florin Chirculescu: Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, 1.120 pagini

Abandonată după 457 de pagini.

 

Paul Slayer Grigoriu: Cronicile vulpii, 776 pagini

Au trecut trei săptămâni de când am terminat cartea, deci pot afirma relaxată că ceea ce urmează este scris la rece și că am acordat obiectiv cele patru stele de pe Goodreads.

Așadar: la mai bine de 70 de ani de la Cișmigiu et Comp, cartea lui Grigore Băjenaru în care este descrisă viața de elev în Liceul Gheorghe Lazăr, avem o poveste nouă, tot despre viața de licean, de data aceasta în Colegiul german Goethe. Paul (Slayer) Grigoriu, autorul Cronicilor vulpii, este cel care a tradus Dulcele bar (vezi mai sus) De altfel, așa am și ajuns la volum: am căutat celelalte traduceri ale lui Slayer Grigoriu și am descoperit că a și scris o carte.

Întâmplarea face că am citit Cronicile la puțin timp după ce am terminat Dulcele bar. Și, cu toate că din text reiese că intenția lui Grigoriu de a-și scrie amintirile datează din liceu, asemănarea între structura Dulcelui bar și cea a Cronicilor vulpii este destul de mare. Nu este un lucru rău, doar că Moehringer și-a dus scriitura la nivel de artă, în timp ce Cronicile puteau beneficia de o tehnică mai rafinată. Sau de un editor mai bun. Și de un corector mai atent.

Tot la capitolul comparații, ce mi ce pare interesant din perspectiva transversalității – viața de licean în anii ’40 din Cișmigiu et Comp versus cea din anii ’90 din Cronicile vulpii – este cât de mult s-au schimbat lucrurile. Nu știu dacă în bine sau în rău (deși am citit ambele cărți, tot nu cred că am suficiente date pentru a face o comparația obiectivă), ci la nivel social. Până și modul în care sunt creionate personajele, perspectivele din care sunt analizate acestea sunt complet diferite.

Și tot în nota aspectelor interesante aș încadra cunoașterea unor oameni altfel decât i-am întâlnit în viața reală. În carte sunt descrise niște experiențe și orientări ale unor persoane despre care nu știam nimic până acum. Acestea sunt momentele aha!

Închei prin a spune că se bea mult în Cronicile vulpii. Iar când spun mult mă refer la litri de votcă, bere, lichior, litri de orice aproape la fiecare pagină. Sunt nenumărate beții de tipul celor care se lasă cu prejudicii materiale și morale, beții cu consecințe suportate de părinți, beții care în unele cazuri conduc la ciroză.

Cum spuneam: de la Grigore Băjenaru încoace s-a schimbat mult viața de licean. La fel și relația dintre adolescent și părinte.

 

Timothy Ferriss: Tools of Titans, 673 pagini

Dacă vă este mai ușor ori pur și simplu preferați versiunea audio, care este mai detaliată decât cartea în sine, descărcați și ascultați seria de podcasturi care au stat la baza cărții. Pentru posesorii de device-uri Apple, lista completă a podcasturilor este disponibilă aici. Nu știu dacă are vreo importanță majoră acest detaliu, dar numărul de episoade descărcate a trecut de 200 de milioane.

Sugestia mea: cumpărați cartea. Sunt atâtea lucruri în ea care vă determină să vă întoarceți la câte unul din titanii intervievați încât răsfoirea paginilor înainte și-napoi sau semnele de carte își au rostul lor.

Numărul de stele? Tot patru. Am redus scorul din nouă motive: 1/ numărul femeilor incluse în carte este atât de mic încât nicio explicație rezonabilă nu poate fi acceptată; 2/ caracterul mai degrabă comercial al cărții.

Ce mi-a plăcut? Structura. Sunt trei capitole mari (healthy, wealthy, wise), relativ echilibrate, în care și-au găsit locul personalități cu greutate (atât din perspectiva notorietății, dar și din punctul de vedere al experienței profesionale). Este greu să aduci sub același acoperiș nume precum Dominic D’Agostino, Peter Attia, Adam Gazzaley, Nicholas McCarthy (uimitoare poveste), Reid Hoffman, Peter Thiel, Seth Godin, Whitney Cummings, Cal Fussman, Amanda Palmer sau Brene Brown.

Pentru că am de gând să scriu separat despre această carte, las aici un interviu pe care Tim Ferriss i l-a luat iluzionistului David Blaine.

 

Katherine Boo: Dincolo de frumusețea perenă, 320 pagini

Este lucru rar să citești la interval de câteva săptămâni două cărți care să-ți bucure ochii și mintea și despre care să poți afirma cu onestitate că sunt cele mai frumoase cărți citite în ultimii ani. Din fericire, am fost dublu norocoasă: după Dulcele bar (vezi mai sus), Dincolo de frumusețea perenă intră în categoria bijuteriilor narative. Iată un extras:

Ce nu-ți dorești te va-nsoți mereu
Ce-ți dorești nu vei avea niciodată
Unde nu vrei să mergi trebuie să te duci
Și când crezi că vei mai trăi,
Atunci o să mori.

În cazul de față, afirmația este susținută de un cumul de factori:

  • cartea este documentată pe parcursul a patru ani de o jurnalistă care a fost laureată a premiului Pulitzer în anul 2000. Dincolo de frumusețea perenă a câștigat în 2012 National Book Award, iar în 2013 premiul PEN.
  • scriitura este o bijuterie. E o lecție de storytelling în cel mai pur sens al cuvântului.
  • titlul, care este un joc de cuvinte plin de tâlc, este și el superb;
  • chiar dacă temele abordate sunt crunte - corupția și sărăcia extremă din Mumbai - felul în care Boo a decis să le redea este de o omenie fără margini. Nu am găsit niciun paragraf acuzator, nicio urmă de intenție de manipulare a cititorului.
  • a fost o plăcerea fără margini să descifrez modul în care sunt construite personajele, fiecare cu carențele sau calitățile sale, cu frustrările și năzuințele personale specifice vârstei sau condiției sociale;
  • au fost pasaje întregi care mi-au trezit simțurile, indiferent de natura lor - durerea și usturimea resimțită de femeia care și-a dat foc sau de fata care a decis să se sinucidă, mirosul pestilențial al leșurilor din canal, furia femeii care-și vede familia acuzată pe nedrept ori bucuria cu care eleva înzestrată de natură cu inteligență transmite copiilor defavorizați din cunoștințele sale;
  • traducerea, semnată de Paul Slayer Grigoriu, este și ea im-pe-ca-bi-lă.

Chiar dacă este trunchiat, am ales interviul de mai jos pentru că este foarte scurt, dar suficient de explicit încât să descoperiți ce a determinat-o pe autoare să scrie această carte.

 

Mark Manson: The Subtle Art of Not Giving a F*ck, 224 pagini

Nu vă lăsați păcăliți de titlu pentru că această carte este despre cum să renunți la lucrurile care îți consumă timpul și energia fără a-ți aduce un beneficiu real și despre cum să alegi ce este cu adevărat important în viață.

Dar să explic: pe când avea 13 ani, Manson a fost prins la școală cu punguța de droguri în ghiozdan. A avut loc o luptă de-a șoarecele cu pisica (pisica fiind directorul școlii), dar vechimea în muncă a pisicii și experiența sa de viață au dus-o direct la cașcaval. Așa a ajuns Manson să fie suspendat, să lucreze la firma tatălui și să plece într-o escapadă în care i-a murit cel mai bun prieten.

Ca orice om care încearcă să-și revină din șoc, autorul a făcut și el eforturi și terapie ca să treacă peste depresia inerentă. Momentul în care a realizat că pierde mai mult neîncercând lucruri și neasumându-și responsabilități decât dacă ar trece prin experiențe din care ar avea de învățat (și câștigat) e menționat în carte, așa că vă las să-l descoperiți.

Dintre cei care au citit cartea, unii spun că e o prostie - e plină de platitudini, de ideații și de f*cks. Plină. Dar cartea include și câteva povești și scene care sunt, pur și simplu, uimitoare.

Așa am descoperit, de exemplu, povestea lui Hiro Onoda și a recuperării lui din jungla filipineză de către un alt japonez, Norio Suzuki. Onoda, soldat în armata japoneză în cel de-al doilea război mondial, care pe 19 martie ar fi împlinit 96 de ani, a continuat de unul singur un război încheiat. Iar când spun încheiat, mă refer la acorduri de pace și la promisiuni din partea guvernului japonez cum că filipinezii nu vor mai fi uciși sau otrăviți.

Onoda, care habar nu avea de negocierile de pace și de discuțiile dintre ai săi și filipinezi, a continuat vreme de 30 de ani să-i căsăpească pe filipinezi, să le otrăvească fântânile și să le ardă recoltele doar pentru că nu i-a dat nimeni ordin să se oprească. Samuraiul și codul lui de onoare în toată splendoarea lui! A fost găsit de Suzuki, un rebel plecat prin lume să caute timpul și viața, după numai patru zile. Asta în condițiile în care japonezii l-au căutat pe Onoda zeci de ani. Zeci!

Un alt capitol care mi-a plăcut este ... And Then You Die. Aici l-am descoperit pe Ernest Becker, rebel și el, dar în mediul academic. Becker a avut un doctorat in antropologie și a reușit să fie dat afară, în șase ani, de la patru universități. Preda psihologia cu ajutorul textelor lui Shakespeare, folosea cărțile de psihologie ca să predea antropologia și datele antropologice ca să predea sociologia. Se ducea la ore îmbrăcat în Regele Lear și simula lupte de săbii. Profesorul trăznit s-a îmbolnăvit de cancer (a și murit, în 1974), dar n-a plecat la cele sfinte fără să fi scris o carte: The Denial of Death, care a fost laureată a premiului Pulitzer în chiar anul morții sale.

La fel ca mulți alții dintre cei pe care i-am citit, Manson spune și el că relația omului cu moartea ar trebui să fie mai apropiată. Știu, sună aiurea, dar cred sincer că am privi și face lucrurile altfel dacă am fi (mai) conștienți că trebuie să lăsăm ceva după noi după ce vom fi făcut tot ce putem pentru noi. Am alege cu mult mai multă grijă și oamenii din jurul nostru, și modul în care ne petrecem vremelnica prezență pe pământ, și proiectele în care ne implicăm. Că dacă tot trăim puțin, măcar să nu trăim degeaba. Pentru noi!

 

Bartow Elmore: Citizen Coke. The Making of Coca-Cola Capitalism, 432 pagini

"La mijlocul secolului XX, Coca Cola era cel mai mare cumpărător unic mondial de zahăr, cel mai mare consumator global de cafeină procesată, cel mai mare cumpărător mondial de doze de aluminiu și de ambalaje din plastic din industria mondială de băuturi nealcoolice și un Setilă important. Devenise o companie cu un apetit ecologic fără pereche, extragând resurse naturale multiple. Devora resurse ca să facă profit." Toate acestea în condițiile în care compania nu avea nicio plantație de trestie de zahăr sau de cafea, nu deținea nicio mină, nu poseda nicio resursă naturală.

Reținem citatul lui Elmore de mai sus și ne mutăm în zilele noastre. Vă aduceți aminte de aceste imagini?

După atâtea lingurițe de zahăr, să ne întoarcem la citate, cu mențiunea că Elmore, istoric de profesie, s-a documentat timp de patru ani pentru a scrie această carte. “Coke a pretins că a alocat în anul 2006 aproape 11 miliarde de dolari SUA pentru achiziția de ingrediente de la aprox. 84.000 de furnizori independenți din întreaga lume. Mai mult, Coca-Cola a raportat (n.r. în raportul de sustenabilitate pentru anul 2o13) că peste 700.000 de “afiliați” au câștigat vânzând produsele companiei în întreaga lume.

Însă autorul mai spune ceva: “Coke este un contributor important la creșterea obezității din Statele Unite, o criză care îi costă pe americani aproape 147 de miliarde de dolari în fiecare an, bani care se duc pe sănătate. Aceasta în condițiile în care compania a evitat plata unor taxe care ar fi forțat-o să internalizeze o cotă-parte din cheltuielile respective.

Într-un clasament din 2016, brandul Coca-Cola se situa pe locul III în lume și valora 73,1 miliarde de dolari. Iar eu m-am distrat maxim când am văzut cum au înțeles să măsoare impactul social:

Deși Elmore a ales să documenteze cartea referindu-se în mare parte la business-ul Coca Cola, studiul de caz constituie miezul, nucleul unor modele de afaceri preluate de-a lungul timpului și de alții: Apple, Microsoft, McDonald's, instituțiile financiar-bancare sau Google.

Finalul este un îndemn pentru noi toți:

We, the customers of corporations, have both the resources and the ingenuity to build a brighter future, but doing so will require us to keep more careful watch over our most valuable natural capital. We should be the ones setting the price for public resource use rather than the ones accepting the bill for corporate waste.

 

Thomas Paine: Common Sense, 64 pagini

Un pamflet binevenit după minunea de carte de mai sus, în care Paine vorbește despre rolul statului și al aleșilor, despre monarhie și transferul autorității pe cale ereditară, despre îndatorare și înarmare, despre două picioare de lut (unul american, altul britanic) ale aceluiași colos: Puterea.

 

Cella Serghi: Gențiane, 288 pagini

Trebuie să precizez din capul locului că este departe de Pânza de păianjen, deși e scrisă la fel de frumos. Are pasaje cu ritm, pasaje cu iz de sărăcie, de iubire, de București, de spital, de jumări, de Cișmigiu, de teatru, de Buzău, de invidie, de pâră, de moarte, de comunism.

Rada, personajul principal, este ceea ce multe femei pretind a fi în zilele noastre: un om puternic. Nu renunță, nu se cruță, își urmărește un vis care, pe parcurs, se transformă în obiectiv.

Într-una dintre cărțile anterioare am găsit o informație interesantă: orice om are o viață profesională de aproximativ 80.000 de ore. Dacă ar aloca doar 5% din timp (adică 4.000 de ore sau 500 de zile) pentru a-și descoperi chemarea, ar economisi 26 de ani din viață. Desigur, dacă îți permiți.

La asta mă gândeam în timp ce citeam despre Rada: ca să scape de sărăcie, e nevoită să lucreze de mică prin spitale ca infirmieră, apoi ca asistentă, cu toate că dorința ei cea mai mare este să ajungă actriță. Îngrijește bolnavi și închipuiți; doarme prin paturi pline de ploșnițe și prin încăperi în care mișună șoarecii; rabdă de foame; fuge de poftele bărbaților ce s-ar înfrupta din copilăria ei. Profesional, este o persoană serioasă, care-și face mereu treaba bine, fără a se plânge. Un angajat incomod, dar competent. Nu renunță la școală, deși nici situația materială, nici oamenii din jurul ei nu o ajută. Caută să învețe cum și de la cine poate, dând la schimb ce are ea mai prețios: timpul și pregătirea medicală.

Cea mai bună descriere a Radei vine de la Oleg, un operator de film îndrăgostit de ea. O vrea de nevastă, așa că i-o redă mamei lui:

ordonată, curată, albă ca zăpada, bălaie, cu ochii ca frunzele, puțin cam cârnă, cu fruntea prea bombată și cam încruntată, dar harnică și îndemânatică, vioaie, serioasă și deșteaptă.

Gențiane este un roman rotund, în care cele trei părți urmăresc principalele etape de viață ale Radei: copilăria și visul, adolescența și munca asiduă, apoi împlinirea.

Dacă vă place Cella Serghi, Gențiane este o carte de citit. Am păstrat din ea și închei primul trimestru de lecturi cu următorul citat:

Cea mai vizibilă caracteristică a omului mijlociu este că, neîndrăznind să fure căciula altuia, fiindcă ar urma represaliile, fură, așa cum respiră, propria lui căciulă.

You Might Also Like

4 Comments

  1. Carmen David

    March 13, 2018 at 17:25

    Multumesc frumos, draga Cristina, pentru acest articol remarcabil, care nu doar ca e scris cu multa maiestrie :-), dar in plus, cu adevarat imbogateste si innobileaza cititorul! Nu gasesc prea des articole care sa transmita asemenea concentrat de informatie valoroasa si sa ma delecteze in asemenea masura. Felicitari din toata inima!
    Cu drag, Carmen
    P.S.: As vrea sa ma abonez, sa primesc notificari cand postezi ceva pe blog (noroc cu “Republica”, asa am aflat de blog…), dar nu am gasit vreun link cu “aboneaza-te”. Please help.

  2. cristina

    March 13, 2018 at 20:29

    Mulțumesc, Carmen. Dacă te uiți în meniul din dreapta, vei găsi un widget intitulat Dream team și un buton Follow this blog. Nu am făcut un newsletter, altă formă de abonare nu există; mi-e teamă că va trebui să mă vizitezi din când în când. Ori să mă urmărești pe Republica.

    1. Carmen David

      March 14, 2018 at 00:58

      Am inteles, multumesc pentru indrumare. Incercasem si mai devreme “Follow this blog”, doar ca nu merge, poate ca e ceva in neregula cu setarile antivirusului meu; primesc un mesaj de eroare pe care nu il inteleg (nu cred ca are sens sa il redau aici). Oricum, citesc “Republica”, am citit articolele tale anterioare, dar articolul de astazi mi-a mers la inima in mod special si asa se face ca am fost atenta la mentiunea “articol preluat de pe site-ul autoarei”, an venit catre site, etc., etc.. O sa mai intru pe blog, bineinteles, doar ca mi-ar fi placut sa primesc un semn cand postezi un nou articol.
      Cu drag, Carmen

      1. cristina

        March 14, 2018 at 08:42

        Eu mulțumesc. Carmen. Am notat sugestia ta, o să caut o altă soluție pentru viitor. Zi frumoasă.

Leave a Reply